Bunelu Costică
Bunelu Costică, a fost tata lu tata. Care-va-să-zică, bunicu dinspre tată.
Bunelu Costică a făcut războiul. Al doilea război, că doar nici io nu sunt foarte bătrân … Mereu mă fascina cu poveştile lui din războiul ăsta. Stam prosternat şi mă holbam la el, şi-mi părea că inventează. Eram blocat de ce povestea el, de luptele de pe Nistru, de prizonieratul de la ruşi, de fuga lui din lagăr, de pânda din lanul de porumb din satul nostru, de regăsirea cu bunica… Io îl ascultam cu gura căscată, captivat, şi când îl simţeam că ia pauză, îl întrebam de zbenghiul din barbă … El strâmba din nas, şi-mi repovestea cum a alunecat el pe gheaţă, copil fiind …. Nimic eroic … Dar ca să-ţi povestească bunelu Costică ce şi cum cu războiul, nu era uşor. Trebuia să meriţi asta. El mă ştia dinainte să-l ştiu eu …. Eu când l-am cunoscut, era un nene chel(cam ca mine acum), agitat(cam ca mine acum),împrăştiat(cam ca mine acum),nehotărât(cam ca mine acum),nervos(cam ca mine acum)… Era cam ca mine acum … Noroc cu bunica, mă, dacă tot eşti urât şi slab ca bunică-tu, măcar stai mai drept, nu te gheboşa de mic … Nu ştiu cum ţinea el minte primul lui dialog cu mine, dar eu ţin minte primul meu dialog cu el … Care-i mă, capitala Suediei ? el la mine… Stockholm, io de colo, de l-am năucit … Eram primul lui nepot care ştia din prima… La doar zece ani, eram dubios… Au urmat întrebări care m-au băgat în cercul lui…. Geografie, istorie, matematică, bunelu Costică ştia o grămadă de întrebări la care să răspund… Bucuros că am răspunsurile la mine, bunelu Costică mă ciufulea şi mă bătea pe umăr … Seara, după ce ne felia mămăliga cu sfoara, ne punea bucăţile de carne mai întâi nouă, nepoţilor, ne asculta nebuniile de peste zi, ne înjura de grijanie, ne ameninţa că vedem noi de mâine, mâncam, iar la urmă îşi făcea o cruce mare înainte de a se scula de la masă, şi-i zicea bunicii : orăşanul, doarme cu noi … Urma numărul mătuşă-mii, care ne băga la frecuş în balie, hârcâindu-ne oasele cu coşcogea cărămida de săpun de casă … Noi, tot un râs … În timp ce verii mei plecau în celălalt corp de casă, chicotind şi hlizind, io mă înfiinţam în cameră la bunelu Costică. Urcam cu greu în rama de scândură a patului, zdrelindu-mi genunghii, iar cu coada ochilor furam tala care se ducea la culcare în râsete şi înghionteli. Deşi tare aş mai fi vrut să fiu cu ei, mă aruncam în salteaua de paie, care mirosea a busuioc. Bunelu Costică mă băga sub mâna lui. Bunica Maria îşi despletea cozile lungi şi albe, şi mă speria. Doar vocea ei blândă, mă făcea s-o scot din povestea în care deja mi-o imaginam ca pe o vrăjitoare. Apoi începea … Bunelu Costică mă întreba, eu răspundeam, apoi întrebam eu, el răspundea, şi totul se contopea într-o poveste, într-o aventură, de mă ridicam poponeţ călare pe iorganul gros de lână, şi gesticulam, şi explicam, şi bunelu Costică se cobora din pat, în izmenele lui albastre, şi-mi completa totul, cu gesturile lui gheboase, se agita, se învărtea, construia poveşti cu mâinile, până se stingea focul în sobă, iar el se cuibărea iar în pat, mă îmbrăţişa cu oasele lui bâtrâne, şi-mi zicea Tudorele … Lângă noi sforăia bunica, cu claia ei albă de păr … La picioarele noastre torcea o mâţă… Până o vedea bunelu Costică, o hutuchia şi fugea în cotruţă … Dimineaţa, îl vedeam cu juma de ochi, cum aprindea radioul… Dura ceva până se încălzeau lămpile… El ghebos, slab, cu izmenele albastre suduia … Mama lui de semnal … Învârtea de cel buton până prindea ce vrea el, io de sub plapumă, abia aşteptam să vină înapoi în pat …. Eeeeiii, ofta el băgându-mă în coastele lui, ce ştii tu Tudorele …. Trecut-au anii … Băă, tu eşti tot Costicuţă … Ştiu asta, şi dacă treceţi prin cimitir pe la Stoicani şi vedeţi scris pe o cruce Spiridonescu Constantin, acolo-i bunelu Costică … |