La cosit

De câte ori mă prindea la ţară, unchi-miu, fratele lu tata, încerca să mă înveţe lucruri pe care noi orăşenii, avicolarii cum ne spunea el, nu am putea să le facem în veci. Aşa că iată-mă la cosit. Văru-miu, mai mic cu vreo 3 ani ca mine, care aveam pe atunci vreo 11-12 ani, se strecura cu dibăcie pe sub cai, înhămându-i.
Ştii mâ, sâ înhami?
N-aştepta răspuns. Îl ştia. Hlizea.
Dă-ti la loc, el la cai, privindu-mă superior printre genele lungi şi blonde . Urcăm, dă bice . Eu între ei, mai pirpiriu, mai albicios. Avicolar. Coborâm înspre gară, hurducăind, lăsând în urma noastră, stârniţi, câinii lătrând prin ogrăzi şi praful cât casa. Trecem de haltă, o magherniţă din cărămidă roşie. Traversăm podul peste Chineja, pârâu ajuns în plină vară, un firicel de apă plin de gunoaie şi ne avântăm în câmp. În zare, plopii după care se ascunde Prutul, la vreo 7-8 kilometri. Ajungem la lucernă. Ei sar voiniceşte din căruţă, eu cobor parcă sfios, păşind pe o roată, cu ochii la cai. Cu mânecile cămăşilor suflecate, cei doi fac cărări cu coasele prin verdeaţa moale, umplând aerul cu miros de verde crud. Îţi ţiuie urechile de atâta linişte. Bondari graşi, se lasă greu pe florile mov de trifoi , aplecându-le de spate. Hâş-hâş, coasele taie brazde largi, culcând cuminte tainul. Praful stârnit de noi se lasă la loc pe drumul ars de caniculă, aşteptând răbdător să ne salute iar din înalturi, când ‘om pleca. Slăbit de amiază, soarele coboară peste deal. Pe cerul roşu portocală, satul, o dâră de negru în zare, se răcoreşte pe coama dealului, după văpaia de peste zi. Coasele alunecă prin tăceri, hâş-hâş. În depărtare, cu un bunghi de lumină, o dâră de fum şi un şuierat îngropat în imensitatea câmpului, trenul.
Treci Galaţu, îl aud pe văru-miu, care nici nu ridică ochii din valurile de lucernă. Nu pare greu să coseşti. Unchi-miu pune coasa la pământ, cu vârful împungând zborul bondarilor. Scoate din buzunar o palmă de piatră de polizor, cu care freacă tăişul coasei.
Hai gălăţăni, cosăşti?
Mă pun în poziţie, apuc coasa cu două mâini de stânga, o ridic şi trag prima mea brazdă. Neascultătoare, coasa se înfinge cu vârful în pământ. Răbdător, unchi-miu mă corectează, încerc iar, mai sus, şi trec peste lucernă, doar îndoind-o. Mai încerc de câteva ori, reuşesc să tai câteva fire, care cad vraişte, nicidecum pale ca la ei. Renunţ. Văru-miu hlizeşte. Se lasă iar coasele în trifoi, hâş-hâş. Se lasă noaptea peste noi, pâş-pâş. Mă bag şi eu măcar la încărcat. Cu furca . Deşi mai arunc şi peste cealaltă parte a căruţei. Ţârâitul greierilor umple câmpul. Pe cerul tot mai spre mov, se-aprinde Luceafărul. Becurile din sat se iau după el şi împung amurgul cu gămălii de lumină. Cu caii la trap, mestecând încă trifoi între dinţii lor mari, intrăm în sat. Miroase a fum, a lucernă, a praf, a bălegar, a vară.
În ogradă e deja beznă. La lumina unui bec, bunica tot ceartă vacile în grajd. Nu vor să stea cuminţi la muls. Noi ciotcă în jurul mesei, când răstoarnă mătuşă-mea o ditai mămăliga, pe fundul de lemn. Ne-o feliază bunicul cu aţa şi ne-o împarte aburindă.
Ce-o mai cosât orăşanu azi…
Văru-miu hlizeşte iar. Ceaunul golit de mămăligă e umplut cu laptele din şiştar. Mai înteţeşte bunica focul cu doi hlujani. Apărute de nicăieri, două broscuţe sar speriate pe peretele din faţă. Deasupra, cerul, spuză de stele, e martorul meu mut, că mi-am dat toată silinţa să pot cosi.