Marius

Dacă pe suprafaţa apei dintr-un pahar presărăm câteva firişoare de polen, vom observa cum polenul se va afla într-o continuă mişcare, demonstrând astfel mişcarea brawniană. Exact ca polenul ăla apare în mintea mea Boca Marius, coleg din primii doi ani de liceu: mic, galben şi în continuă mişcare.
Marius era un tip la 1,50 metri înălţime, blond spre alb. Marius făcuse mult sport, drept pentru care era tot un muşchi, şi de aceea avea tot timpul haina ruptă la subraţ. Uneori la ambele subraţe. Marius era tot o mişcare brawniană, părea că tot timpul are sub tălpi jăratec. Dacă ar fi fost mai înalt puteai să-l compari cu calul lui Făt-Frumos, că şi ăla avea tangenţe cu sus-numitul jăratec. Dar Marius era mic.
Când ieşea la tablă era o încântare să-i admiri agitaţia. Scria foarte mare, aşa că un exerciţiu cât de mic, lui tot îi lua vreo două table. Scria mare şi lăbărţat, şi uneori era obligat să se dea câţiva paşi înapoi să se dumirească de ce nu-i dădea rezultatul. Dar de cum se dumirea, ca un leu se repedea asupra greşelii, şi, cu mâneca veşnic rupte-i haine la subraţ, aduna creta de pe tablă. Uneori se oprea, se chitea el cum şi ce fel, morfolea între degete creta, tot bătând mărunţel din picioare( eu tot cred că semăna cu calul lui Făt-Frumos, că e imposibil totuşi ca ăsta să nu fi fost şi el vreodată mânz), şi deodată… pleosc! o palmă peste frunte, băi da prost mai sunt, şi hârş-hârş mâneca hainei acoperea cu negrul tablei, greşeala. Tot uneori se oprea râzând, privea ghiduş când la prof când la noi ăştia din bănci, ştergea ce a corectat şi scria iarăşi ce fusese scris înainte. Îmi plăcea tare când termina, că apăsa el un punct, de aveai impresia că vrea să bage creta-n sticla tablei. Apoi, arunca restul de cretă şi imediat, dar imediat, îşi ştergea palmele de turul pantalonilor.
Marius era colegul din faţa mea. Şi asta nu era prea plăcut. Se întorcea să vadă ce-ai scris, îţi întorcea un pic caietul să vadă el mai bine, şi cum de fiecare dată o făcea când scriai, te greşea. Aşa se face că aveam caietele pline de steluţe făcute aiurea, parcă de mâini handicapate de orbi. Când se întorcea, lumea se prăbuşea în jurul lui: totul se deranja, cădea, aluneca, iar el serios de parcă opera pe creier, le aduna şi le punea iar pe de alături. Te înnebunea când ieşea la tablă, cu tot cu scaun şi bancă după el, curgând în urma lui caiete, pixuri, cărţi sau căciula. Fularul îi atârna în permanenţă jumătate în pupitru, jumătate sub tălpile lui. Fularul, invariabil alb, cu model de tălpi …
Odată copia la o lucrare la biologie şi profa l-a remarcat. Nici nu avea cum să n-o facă. Marius, tu copii? Imediat a venit răspunsul: Nuuu, răspuns urmat de caiete, cărţi şi genţi căzute aiurea. Şi cum se întorsese spre spatele clasei să-i confirme profei că nu copie, tot aduna ce-i cădea şi le punea pe lângă pupitru, cu zgomote din ce în ce mai mari. Ăsta era Marius.