Râpa de la Stoicani

Maică-mea avea două şi bune…. Bă, zicea ea, dacă nu înveţi, ajungi să târâi furtunuri în Combinat … Am deja 25 de ani de Combinat şi încă n-am dat de nenicii ăştia cu furtunurile … Dar pe aia cu , bă , dacă nu eşti cuminte te arunc în râpă, am verificat-o … Nu că m-a aruncat ea, dar am încercat-o io singur ….
Râpa cu pricina, e o surpătură în buza dealului pe care e cocoţat Stoicaniul, taman în faţa casei părinteşti a lui tata. Casa mea bunicească …
Cum cobori drumul dinspre robinet, când ajungi în colţul ogrăzii bunicilor, vezi râpa cum se prăvale spre balta Chineja, separând gospodăria Spiridoneştilor, de cea lu’ alde Vlad.
Plină de oţetari, de scaieţi cu florile cât paleaştele de răsărită, plină de raţele şi gâştele vecinilor, de găini doldora de pui, de toporaşi, de gunoaie, plină de sârme şi colţuri de saci de plastic, plină de noi şi de copii megieşilor, de câini izgoniţi şi de mâţe aruncate acolo de vreo mătuşă prea miloasă ca să le înece, râpa era universul copilăriei mele…. Nu vreo bibliotecă….
Cu tălpile plescăind colbul cald din drum, o tuleam din ogradă, sărind mâţeşte peste urmele uscate şi colţuroase lăsate de tractoare în curba din vârful dealului, ne lăfăiam boiereşte pe frunzele moi de brusture din marginea râpii, catifelându-ne zbenghiurile din platfusuri şi coboram în râpă…
La început erau lutăriile, nişte borte săpate în măruntaiele râpii, din care căruţe scârţâind a neputinţă, cu roţi înfipte până la plăsele, tăiau dungi adânci în huma dealului… Măgăruşi costelivi, înjuraţi de bunei Costici, trăgeau de hamurile din cauciuc, cu coastele, cu copitele, cu coşcogea urechile … Noi ajutam la împins, tot o hărmălaie, cu degetele picioarelor scrâşnind în lut…
În colţul râpii dinspre stâna lui nea Aurel, ne avântam numai când nu erau oile adunate la strungă, când baracii tolaniţi în scaieţii de lângă gard, nu stau să se repeadă la noi, mârâind lenoşi…
Ne jucam de-a v-aţi ascunselea prin lutărie, până auzeam trenul şuierând dinspre Tămăoani…. Atunci să te ţii goană spre gară… Unii alergau de-a-mproasta, că la ei nu venea nimeni… La noi, venea bunelu… Nu venea de te miri unde, venea tocmai de la CEC de la Frumuşiţa, că acolo era la el la servici… Ne întâlneam cu el aproape de cazan, noi tot un colb în cap, pe ochi, în ochi, pe gât şi în gât… El ne oprea, apârându-se cu geanta lui din piele maro cu catarame aurii, uimit de câţi nepoţi şi nenepoţi l-au tăbărât, lasându-se buzunărit şi văduvit de bomboanele cu care se înarma de fiecare dată …
Apoi, ca un mire, se lăsa condus şi cântat până acasă…
În timp ce bunica, cu mâna streaşină încerca să se dumurească ce-i cu tărăboiul, bunelu se strecura pe lângă ea, şi îşi agâţa geanta în cuiul din grindă … Vezi fă Mărie, că aici-s acte, nu-i glumă …
Noi ne strecuram pe portiţă în vie … Iar aţi fost în lutărie, dar-ar crăpătu-n capu vostru , striga bunica după noi..
Smeriţi ca fetele mari, ne făceam că nu auzim …. Ne spălam tacticos pe mâini, cu zoaiele scurgându-ne pe coate, la robinetul de lângă groapa de boască, apoi ne scurgeam ca guşterii pe sub butuci, spre grădină…. Aţă spre pridvorul casei din fund, unde, tupilită, ne aştepta cutia cu sare… Pumnii mici, murdari şi plini de zbenghiuri, îmbrăţişau grunjosul ajutor în vânătoarea care urma… Apoi, tot o goană, la gardul dinspre Tuţa, unde spânzuraţi şi ţepoşi, ne aşteptau castraveţii … În timp ce-i mângâiam de puchinii ţepoşi, îi scuturam şi de curul lor galben de floare, uitându-ne cu coada ochiului la curul nostru galben de lut, înţelegând sudălmile bunicii…
Seara, înşiruiţi pe banca verde precum cărţile pe raftul bibliotecii, moi ca lenea, ascultam aventurile noastre de peste zi… Bunica îi povestea lui Bunelu. Bunelu se crucea, ţâţâia din dinţi, şi când era doar cu noi, ne râdea şmechereşte. Râdea cu lacrimi întrebându-ne dacă chiar am făcut aia, şi aia, şi tot un râs care se stingea într-un oftat nervos şi dur când venea înapoi bunica… Bă, dacă mai faceţi iar aşa, vă arunc în râpă… Şi se ridica de la masă, cu tot cu crucea lui de creştin, râzând încă de nebuniile noastre…
Şi uite aşa, râpa, colţul nostru de rai, devenea pedeapsa pe care ne-o doream…