Mă ierţi Loren?

1992, înt-un pichet de grăniceri, pus paznic la poarta ţării, un paşnic electrician . Eu . Într-o seară de vară, santinelă. Cald, frumos, obosit fleaşcă, de drag să tot dormi în post. Păzească-se singure orătăniile pe care le aveam în consemn. Că eram santinelă la gospodăria agricolă. Mă culc frumos şi orizontal totodată, dar ce mă găndesc … Că uneori chiar gândeam când păzeam ţara. Să leg un câine de armă, că dacă vine cineva prin zonă, câinele ca un vigilent mai mare ca mine, când o remarca ceva mişcări, s-o mişca el în vreun fel şi-o zăngăni cureau armei, şi hop şi io tot o vigilenţă. Zis şi făcut, decât că la un moment dat, când habar n-am ce visam, simt că mă împinge unu’ cu piciorul. Deschid ochii, locotenentu’. Ce faci mă schilodule? ( aşa-mi ziceau în armată datorită fizicului, tras nu printr-un inel, ci prin mai multe). Ce să-i răspunzi unui superior care te împinge cu bocancul în timp ce tu-l priveşti mândru în ochi, tolănit la picioarele lui? Că analizezi morfo-sintactic strofa a şasea din Lucefărul? Sanchi ! Îi zic franc, de la obraz, ca între bărbaţi: dorm. Scoală putoare, mă încurajează el. Sar ca ars, dar până să ajung în poziţie de drepţi, mă opresc pe la mijloc, cu genunchii uşor îndoiţi. Câinele meu lup, dormea rupt, sforăind uşor, şi eu nu puteam să ajung la capătul poziţiei de onoare a soldatului român, că era legat patrupedul de arma mea. L-am zmucit de vreo două ori până l-am trezit, iar dacă citeşte aceste rânduri, Te rog să mă ierţi Loren, da’ înţelege-mă şi tu, că eram cam presat, de aia te zmucii. Da’ şi tu ai partea ta de vină, că eu te legasem de armă să mă trezeşti de vine infractoru’, nu ca să nu mi te fure infractoru’. Oricum, după asta, când alergam pe coclaurii din spatele pichetului cu masca de gaze pe moacă, tu nu prea participai! Deşi ne-au prins pe amândoi dormind. Hai, suntem chit? Mă ierţi?