Tragedia

– Ce dracu mă, ai mâncat dimineață gem? Întrebarea parcă-l smulse din ale lui și-l trânti cu curu’ de pământ.

– Nu bă, da’ ce-ți veni?

– Păi văd că ți s-a lipit de dește…

– Aaaa, făcu Micuțu, și-i pasă chiștocul. Stăteau pe-o margine de șanț și-și tot plimbau o țigară. Scuipau printre dinți și se uitau de-a proasta la cerul spuză de stele.

– Auzi bă Lică, cică dacă vezi o stea căzătoare ți-se-ndeplinește o dorință.

– Și dacă n-o vezi, nu ți se-ndeplinește. Ești mai filozof ca gardul. Lasă-mă dracu-n pace cu idioțenii d-astea. Lică bâjbâi prin întuneric după sticlă, o întoarse cu curu-n sus, o găsi goală și-o aruncă pe spate dincolo de gardul de care se mai rezema din când în când.

– Iar te-ai mucit Lică. O să mori ca prostul. Torni în tine la mitilic….

Cu mișcări greoaie, Lică reuși să se ridice de lângă Micuțu, și mai scuipă odată printre dinți:

– Bă, io ca să fiu așa de prost ca tine, mă chinui greu tare, ție cum dracu de-ți iesă bă din prima? Apoi se pierdu bălăngănindu-se în noapte.

– Prost ești tu mă și să mai știi că dacă trece o stea căzătoare și n-o vede nimenea, se schimbă un destin, am citit io undeva. Dar Lică nu-l mai auzi. Dăduse colțul spre mahalaua lui.

***

Îl știa tot satul. Brânză bună în burduf de câine. Ce băiat fusese ăsta…. dar de când cu Tragedia…. s-a pierdut.

Umblă numai beat, el care fusese și la facultate la oraș! Au făcut alde mă-sa pe dracu-n patru să-l trimită la școală, că era și deștept prostu’, cui i-o semăna, că la ei în neam…. Babele îl vorbeau pe la colțuri, dar nu îndrăzneau să-i zică ceva în față, că dacă intrai în gura lui…. Se lua el degeaba de oameni pe stradă, dar să-l mai și zgândări.

Împleticindu-se spre ulița lui, Lică se chinui să deschidă poarta. De fapt nu se deschidea, o mutai cu umăru’ că nu mai avea balamale de mult și o legase Micuțu cu o sârmă de balot. Și nici a poartă nu arăta, era un rest de gard început de bietu’ nea Mitrea, că harnic om mai fusese. Păcat cu Tragedia.

Bâjbâi după întrerupător și spre marea lui surprindere, becul se aprinse. Băi sunt culmea ăștia de la Electrica, când dracu m-or decupla?

Stătea într-o casă care refuza cu ostentație să se dărâme peste el, deși el făcea tot posibilul…. Nu punea mâna să miște ceva vreodată. Cutii goale de conserve aruncate peste tot, de când lupu’ cățel, un brad de Crăciun (dracu știe cine i-l adusese, s-a trezit cu el acolo, adică l-a văzut pe la Bobotează. Bine că nu crești, că de când te am, îmi dărâmai casa. Mâine-poimâine faci dracu șapte ani și te dau la școală). Peste tot cărți, unele deschise, altele cu câte o linguriță sau colț de ziar puse ca semne de carte. Nu suporta ca cineva să îndoaie colțurile cărților. Ușa sobei atârna într-o rână, cu cenușa încă nestrânsă. Ce nu strângi mă Lică cenușa? îl mai întreba câte unu. Ce ești prost, să mă trezesc într-o zi că mi-a înghețat parchetu și io să n-am ce să arunc pe derdeluș…. Așa că de văruit, vopsit, lipit cu lut pe unde s-au mai ivit crăpăturile, nici vorbă.

***

Toată existența lui se învârtea la a face rost de băutură. Jerpelit, nebărbierit cu lunile, cu țoalele tot un petec, bântuia ca disperatu toată ziua… Și nu ducea lipsă de bani, dar bea el prea mult. Cum era, cum nu era, de deștept era deștept. Păi cine-și băga nasu’  în computerele de la Primărie, de la Poliție, de la Dispensar? Fuga după Lică! Cu alde Puțintelu barem, a fost la oraș să le ia cu mâna lui computer. I-a dat tante Marina a lu’ Puțintelu bani Micuțului: Te duci și mi-l speli, mi-l îmbraci cu țoalele ale mai bune, îl închizi în magazie dacă e nevoie să nu mi-l scăpi la băutură, că mâine îl iau la oraș să ia fetei computer.

Deși mahmur și tremurând din toate încheieturile, l-au urcat alde Puțintelu în mașină ca pe un sac de cartofi. Aproape doi litri de lapte rece a băut până la oraș. Să-l fi văzut fă când a dat cu ochii de magazinu’ cu computere, îi sticleau mai ceva ca după ‘a mai cruntă beție. Da’ ce-i a lui e pus deoparte. Până și băieții ăia de la oraș se uitau chiorâș la el cum le știe, cum îi mergeau fă deștele și cum se aprinsese când povestea de firăraiele alea de ieșeau din cutiile celea. De unde soro o ști atâtea, că eu treaz nu-l văd.

***

– I-acasă fă tac-tu?

– Nu-i acasă. Dar chiar și așa mi-a zis să nu-ți mai dau de băut. Că cică dacă vrei să bei, să pui mâna să muncești, nu să faci pe telectualu, că nu ești decât un terchea-berchea.

– Așa a zis fă tac-tu de mine? Ia dă-te încoace… Curioasă din fire, copila s-a strecurat afară din curte, cu mâna pe zăvorul greu de la poartă. Să-i spui fă lu’ tac-tu, că vine diseară unu’, ISIS, să adune deștepții și frumoșii, să-i ducă în lagăr. E belea mare, poate că ai fi auzit și tu pe la televizor. Ai auzit de ISIS, nu? Fetița îngâimă un da mai mult din cap. Pe tine să te ascundă bine, că ești în mare pericol. Fetiței începu să-i tremure barba de vorbele lui Lică. Dar tac-tu să n-aibă grijă pentru el, poa’ să doarmă și pe prispă…

***

A încercat s-o evite pe Ileana, dar prea s-a trezit cu ea în față. Am luat-o frontal de data asta! Era singura din tot satul care se lua cu tupeu de el.

– Ooooo, domnul Lică ce mai face el astăzi? Tot mahmur, tot mahmur? Și punându-și mâinile în șolduri, începea ca la ușa cortului: Da’ bine mă dobitocule. Nu ți-e ție rușine bă, coșcogea omu’, s-o freci de pomană ca ultimul ratat din lumea asta? Să aștepți ca statul să-ți dea ajutor social să ai tu de băut? Că la ce sugativă ești, nici să te dregi nu-ți ajung banii statului… Nu ți-e ciudă bă’ când vezi băieții leat cu tine că au ajuns la casa lor, că au copii, iar tu nu ai nici măcar după ce să bei apă?

– A terminat domnișoara de aruncat cu lăturile? Da? Atunci o întrebare mică am la dumneavoastră? Nu se oftică domnișoara când vede că toate proastele și urâtele din leatul dumneaie au avut noroc să se mărite, iar domnișoara nu a avut norocul ăsta, deși este și ea proastă și urâtă? A evitat la mustață umbrela Ilenei, s-a strecurat pe lângă gardul școlii și a șters-o din raza de acțiune a nebunei, mulțumindu-se că a scăpat doar cu o poșetă peste umăr.

***

Mă ce om și Lică ăsta. Ce băiat bun a fost. Parcă-l văd, scos la careul școlii din sat, de moș Tau, directorul nostru de-atunci: – Și acum am plăcerea să-l scot în față pe elevul Mitrea Lică, premiantul nostru de la Olimpiada de matematică, locul doi pe țară. Și el, înalt și răsfirat ca un arac, cu mâinile atârnându-i proaste pe lângă el, mai lungi cu mult decât cămașa, cu ghiozdanul ros pe la colțuri, sta ca un bolovan în fața noastră și noi băieții, aplaudam și fluieram cu degetele în gură ca la meci. Apoi ne-am învățat. An de an se făcea careu’ ăsta, și moș Tau îl scotea pe premiantul nostru în față, locul unu la cutare, locul doi la cutare, mențiune la cutare.  Din an în an îl aplaudam și mai puțin. De fluierat, neam. Prea ne-o luam acasă din cauza lui. Cum poate mă păluga aia a lu’ Mitrea, că zici că-i decupat din Urzica cu autogenul când îl vezi, cum poate el să ajungă premiant peste tot în țara asta, iar tu nici să treci clasa nu ești în stare. Și pleosc, palmele după ceafă. Am început să-l urâm. Îl ocoleam. Eu, Micuțu, cel mai bun prieten și coleg de bancă cu el, și eu îl ocoleam. Pe el îl durea în cur de noi. Toată ziua și toată noaptea cu nasu-n cărți. Ce-o fi găsit frate în ele, că i-am furat una odată, am încercat să citesc dar nu pricepeam nicio boabă. I-am rupt-o de draci. M-a aflat și a sărit la mine la bătaie. Dar nu degeaba sunt eu Micuțu, nu? O sută de kile, numai macră, l-am bușit de dracu’ l-a luat. Apoi mi-era milă de el. Chiar îmi părea rău că l-am încălecat. De-atunci sunt paznicul lui. Cin-se ia de Lică, se ia de mine! Dai în mine? Nu e bine ! Dai în fabrici și uzine ! Păi e bine,  nu e bine!

Apoi a urmat liceul, tot la noi în comună. Te joci frate? Făcea totul cu ochii închiși. De unde dracu le scotea, nu știu. Era tare. Toate fetele erau în limbă după el. Chit că el era ca Moartea în vacanță. Slab și uscat, cu părul vâlvoi, nu văzuse pieptăn niciodată. El le refuza, iar eu, mai culegeam ce-i copt, dacă mă înțelegi. Când am terminat școala, că doar când termini liceul, trebuie să fii tare prost să mai vrei să înveți, când am terminat școala zic, el a plecat la oraș, la facultate. Abia atunci mi-am dat seama că-mi lipsește. Îmi lipseau cărțile pe care mi le povestea, îmi lipseau discuțiile noastre despre viitor. Adică discuția lui despre viitor, că el avea o grămadă de idei, de dorințe, de vise. Eu stam și mă uitam la el ca vaca la mersul trenurilor, pe unde înțelegeam, pe unde nu înțelegeam, dar mă bucuram de bucuria lui. Și eram și paznicul cărților lui acum! Au făcut alde nea Mitrea pe dracu-n patru să-l țină la oraș la învățătură. Că pentru el munceau. Boarfa de soră-sa era mare panaramă. Bunăciunea satului, nu zic nu, bunăciune, dar se încurcase cu niște negri buzați, de mă speriam când veneau s-o ia în niște mașini, nu zic…. A fugit de-acasă când era Lică la facultate. Acu-i măritată cu-n boșorog prin Spania. Dar tot bunăciune a rămas. Pe urmă a venit Tragedia. Și totul s-a terminat.

***

Tragedia făcuse mare vâlvă în sat. La început a fost doar Accidentul. Iarnă era afară, drumul plin de zăpadă bătătorită, mașina a derapat și s-a făcut țăndări într-o râpă. Venise italianul, patronul firmei la care era șofer nea Mitrea,  și-și freca mâinile de durere. Otto tonnellate di latte, Otto tonnellate di latte, așa o ținea într-una. Ce zice mă broscaru’ ăsta? Spune că opt tone de lapte a pierdut. De nea Mitrea că l-au scos într-un sac din râpă, nu zicea nimic idiotul. Abia spre seară a amuțit satul. Nea Mitrea o lua uneori și pe doamna Mitrea cu el la muncă pe cisternă. Mai făceau un ban în plus. Pentru băiat, zicea ea. Că-i la oraș la școlă. În ziua aia, doamna Mitrea tocmai câștigase 50 de lei. Au scos-o și pe ea, tot într-un sac. Atunci, Accidentul a devenit Tragedia.

***

– Ce mai fac băieții? Erau vreo șapte băieți adunați la poartă.

– La o discuție, mă’ Lică. Dar tu?

– Băi Ioane… Băiatul sări ca ars. Ce e mă’ Lică?

– Ia dă-te mă mai încolo un pic, mai spre poartă încolo… Așa, așa, e bine acolo. Lică se uită câteva secunde la băiat, apoi păru că se dumirește:

– Eram sigur bă’ Ioane, dar am vrut să verific.

– Ce să verifici mă Lică?

– Bă’ Ioane, acum e lucru cert. Tu ești prost și singur, nu numai în gașcă!

– Ia vezi să nu mă iau eu de viața ta, că acu’ întorc foaia…

– Lasă-l mă, îți pui mintea cu toți ăia….

***

Tragedia o lovi pe Alina în moalele capului. Rebelă de mică, încăpățânată și mândră de frumusețea ei, nu asculta de nimeni. Parc-o aude pe mă-sa: Un-te duci tu fă la ora asta? Vrei să râdă tot satu’ de mine, că am crescut la ușa mea o de-aia.… Vorbele o usturau mai ceva ca bătaia. Mai bine ar fi bătut-o. Ea îl iubea pe Cristi, vecinul de la colțul străzii. Nu era nimic vinovat în întâlnirile lor, stăteau pe bancă, se uitau la stele, vorbeau câte-n lună și-n ele și le numărau râzând pe cele căzătoare. Dar Cristi era avut, ai lui aveau și tractor, și plug, și combină, iar ea era de-alde Mitrea. Rupți în cur. Așa că lacrimile ei cele mai amare erau acum în pernuța mică cu fața făcută din arnici, pe care le adunase acolo în ziua nunții lui, când răsuna tot satul de muzică, și de râsete, și de chiuituri. Și ei îi venea să moară. Parcă în ciudă cântau lăutarii de frumos!

Durerea lăsată de nunta asta o slei de puteri, plânsese până ochii îi secară și oftase până coșul pieptului o durea. Se trezi într-o zi ca din morți. Apoi încercă să-l facă pe băiat s-o regrete. Prietena ei cea mai bună avea o vară studentă la Medicină. Și aia avea niște colegi libieni. Gașca asta venea și o lua de acasă, și defilau așa prin tot satul, mai-mai l-o întâlni pe Cristi, și-o da bunul Dumnezeu s-o vadă așa de elegantă și machiată, cu negrii ăștia în mașina lor bengoasă și unde n-o plânge și el cum plânsese și ea odată.  Alde Mitrea o detestau. Ei nu înțelegeau jocul fetei, nici nu vroiau să stea la explicații cu stricata.

Și apoi îl cunoaște pe Rafael, abia terminase Medicina, era cu șapte ani mai mare ca ea, și se iubeau de-l uitase pe Cristi de parcă nici nu fusese, și acum era gravidă și stabilită la Madrid, unde Rafael al ei avea un cabinet medical. Cumpăraseră și biletele de avion să vină de Crăciun acasă, la alde Mitrea ei iubiți, că i se rupea inima de dorul lor, și abia aștepta să le vadă fețele când or afla de farsa ei și de cât de bine o duce acum, că face și școală și o să devină soră la cabinetul lui Rafael. Se și vedea sub brăduț, cu domnul Mitrea mângâindu-și nepotul din pântecul ei tot mai bombat, cu doamna Mitrea desfăcând cadourile. Dar într-o seară, în chiar săptămâna în care trebuia să vină acasă, un telefon o anunță de Tragedie.

***

De-ar fi să mor și nu mă las. Domn îl fac.

***

Sugea o țigară pe care o stingea cu Fetească albă. Mahmur, nebărbierit, rufos, dar fericit. Atât de fericit cât mai avea el dreptul să se creadă. Pierduse tot-tot. Era un terchea-berchea. Avusese dreptate fetița aia. Un terchea-berchea. Și Ileana avea dreptate. Era un  ratat. Știa asta încă din primăvară. Nu s-a ratat când a auzit de Tragedie. Tragedia i-a rupt inima, l-a aruncat într-o durere pe care nu o credea posibilă. S-a ratat când a pus mâna pe cartea aia și nu a putut să mai citească. Nu mai avea chef să citească. Nu mai avea putere să citească. Ei bine, domnule Lică Mitrea, acum chiar că ești un ratat.

Ai lui munciseră pentru el. Taică-su avea ciorapii rupți în călcîi. Îl văzuse cu ei așa când venise la el la cămin. Încerca să-i ascundă cu celălalt picior dar nu facea altceva decât să atragă atenția. Nu mai puteau fi peticiți. Dar lui îi cumpăraseră ciorapi noi. Și sacou nou, și palton nou. Le scosese nea Mitrea din geantă, le pusese pe pat și le mângâia ca pe odoare. Probabil că erau și mângâierile doamnei Mitrea acolo. Băiatul lui nu mai era rupt în cur. Era mare domn la oraș. Era la oraș, nu mai era pe uliți sau pe coclauri în satul lor. Cum să meargă așa. De-ar fi să mor și nu mă las. Domn îl fac.

Soarele de septembrie licărea printre frunzele galbene de plop. Fiind băiet păduri cutreieram. Ce are Mitrea Lică în comun cu aceste versuri? Nu mai este nici copil și nici în pădure nu este… Dar ca Eminescu în mizerie, sigur este… Ăla barem a lăsat ceva în urma lui. Eu ce dracu las? Am instalat azi un Windows, am meritat vezi bine două sticle de fetească și un pachet de țigări…

Încercă să se ridice și exact când era să se prăvălească se simți agățat de subsuori. Micuțu și cu un alt vlăjgan îl ridicară ca pe un fulg. Nici măcar nu protesta. Nu era prima dată când îl înșfăcau așa. Ce aveți mă cu mine, put prea tare și omor muștele de la bufet? Merit și eu o baie fraților!

***

Mirosea frumos. Mirosea a ceva cunoscut. Capul dă să-i plesnească de durere. Dar mirosul ăsta îl liniștește. A ce dracu’ miroase? Lică s-a ridicat buimac din pat și a rămas chiaun. Era în casa lui, în casa lor, în camera cea bună a doamnei Mitrea, și era curat, și erau geamurile deschise, și mirosea ca-n Rai. A ceai de mentă cu vanilie! A ceaiul preferat al doamnei Mitrea mirosea! Și doamna Mitrea trebăluia prin bucătărie că o auzea! Deși totul părea așa de clar, era sigur că visează, că n-are cum…. Tragedia….  Parchetul strălucea de curățenie, exact cum îl ținea doamna Mitrea. Preșurile lipseau. Cine ne-o fi furat preșurile?  Începu să-i fie rușine de cum găsise femeia la ea în casă. A fost și ea plecată un pic și el ce făcuse? Devastase casa… Unde fusese plecată doamna Mitrea? Pășea spre bucătărie ca spre eșafod. Dacă ajung acolo și totul dispare? 

Se aud șoapte dinspre bucătărie și ceșcuțele de ceai atingând farfurioarele. Rămâne în pragul ușii, ca trăznit.

***

Ileana încă nu poate crede că stă în fața Alinei. Măma ce frumoasă e! Și boșorogul ei de care vorbește tot satul, e un tânăr bestial.

Îi întinse mâna ca proasta, iar el i-o sărută galant.

– Rafael Delgado, soțul Alinei. Ea a behăit un Încântată. (Sigur a zis omul ăsta că-s mai proastă decât par).

Alina i-a povestit totul Ilenei. De la A la Z. Până și de semicoma în care a găsit-o Rafael, în seara când a auzit de Tragedie, de pierderea sarcinii, de săptămânile de luptă cu moartea din spital, când știa că pierdu-se într-o secundă totul: pruncul nenăscut, mama, tata. Nici nu vreau să știu ce-o fi fost în inima lui Lică. De-atunci eu îi plătesc apa și curentul, iar la impozit tot eu trimit bani. În timp ce eu nu mai vroiam să trăiesc în spital, pe ai mei îi îngropa satul. Probabil că tinerețea m-a făcut să trec peste tot. Acum am venit la tine să mă ajuți.

Ileana sări ca arsă, crezând că femeia din fața ei are nevoie de ceva de la Primărie. Că doar nu degeaba venise aici, la ea la servici. Orice, te ajut cum pot, numai să-mi zici.

– Îl mai iubești pe Lică?

***

Când moș Tau l-a scos prima dată în careu, ea fusese în spatele lui. Mitrea Lică, o ascuțitoare de băiat, cu părul aruncat cu furca în cap, dar cu niște ochi așa de luminoși, sub fruntea aia lată… Ileana era topită… Chiar scrisese pe un caiet de o sută de ori Mitrea Lică, Mitrea Lică, Mitrea Lică.… I se părea cel mai frumos nume din lume. Ca ea erau mai toate fetele din școală, dar ea își imagina că Lică e doar al ei, că e dreptul ei, păi nu stă ea în spatele lui și la careu, și la clasă…

Pe măsură ce dragostea ei pentru băiat se mărea, scrise pe alt caiet Mitrea Ileana, Mitrea Ileana, tot de o sută de ori… El nu prea o băga în seamă. Dar ea era mulțumită chiar și așa: Bine că nu bagă pe nimeni în seamă! El era în lumea lui. Cu cărțile astea ale lui. Până când Ileana dădu lovitura: îi ceru o carte! Tu citești? o întrebă băiatul. Da bine că nu? îi aruncă Ileana ca și cum până atunci mai citise și altceva decât lecțiile din manual. Și ce-ți place ție să citești? o ischiti vădit interesat băiatul. Am citit Cocoșatul și mi-a plăcut tare? Dar tu ai cărți? Nu-i dădu voie s-o bage în detalii, că s-ar fi dumirit repede că ea doar a fost la bibliotecă și a furat un titlu de carte, așa, ca să aibă un început cu el….

Și așa începu prietenia lor, cea mai ciudată prietenie din lume, că el era îndrăgostit de cărți, iar ea era îndrăgostită de el… Ieșeau la poartă și citeau. Stăteau ore întregi și citeau. La început numai el, în timp ce ea îl privea siderată, melancolică, promițându-și că ajunsă acasă va scrie pe caiet de o sută de ori Te iubesc, Te iubesc… Apoi începu și ea să citească. Și începu să-i placă. Descoperea marile iubiri ale lumii și se visa în toate, și pe zi ce trecea, îl iubea tot mai tare. Nu putea uita de Tristan și Isolda, mai ales că stăteau ei așa pe-o bancă, și el s-a apropiat de ea și a sărutat-o…. Oauuu, primul lor sărut…. La pagina 123 din Tristan și Isolda…

I-a rupt inima când a plecat la oraș la facultate. Dar măcar i-a promis că o să-i scrie în fiecare zi. Scrisori de dragoste, da? El a asigurat-o că da. Nu i-a scris el în fiecare zi, deși ea stătea mai mereu la poartă când trecea poștașu, dar tot a primit 128 de scrisori de la Lică. Le ține ca pe moaște. Dar pe urmă a venit Tragedia. El a devenit al om, respinge pe toată lumea, râde de toată lumea, se ascunde sub alcool… Așa se apără el de necazul ăl mare ce-a dat peste el…  Eu am încercat de multe ori să vorbesc cu el, dar n-am cu cine… Parcă nici nu mă cunoaște! Și plâng seara când văd ce a ajuns, și când mă găsesc cu el pe stradă a doua zi mă răzbun pe el, și-l cert și-l fac în toate felurile, și seara plâng și mai tare. Și răspunsul meu e Da, îl mai iubesc pe Lică, cum să nu-l iubesc, nu sunt eu femeia din spatele lui? Și lacrimile i se rostogolesc pe fața roșie de plâns și se cuibărește docilă la pieptul Alinei. Cum să nu-l iubesc?

***

Lică intră în bucătăria în care miroase a Rai și dă cu ochii de sora lui Alina mai întâi. I se pare că visează, ce bine seamănă cu maică-sa, apoi o vede și pe Ileana. Dă să fugă, gândind că iar își ia vreo poșetă în cap de la fată, dar Micuțu îi blochează calea. Boss, am ordin de sus, nu te împotrivi, că ți-o iei iar.

– Lică, trebuie să vorbim. Alina îl ia și-l așează pe un scaun rămas liber. Lică nu ripostează, nu reacționează, nu înțelege și nici nu vrea să înțeleagă. Se lasă purtat, așezat, mângâiat, ca prostit. Tot ce simte, este mirosul de ceai de mentă cu vanilie și mirosul matern al Alinei care îl strânge la pieptul ei, răvășindu-i părul și gândurile, liniștindu-l ca o mamă bună ce este. Și ce bine e să stea așa. Gata, gata, s-a terminat, îi șoptește fata, sărutându-i claia alandala de păr.

Afară, Rafael se joacă țâu-bau cu fiica lui, după preșurile atârnate la uscat.

Micuțu se scarpină la ceafă uitându-se în cerul fără pic de nori. Sigur a căzut aseară o stea pe care n-a văzut-o nimeni. Că uite, azi s-a schimbat un destin.