Muncă voluntară

Mă trimite taică-miu la ţară. Tot eşti liber. Te duci în deal la porumb, ştii unde avem porumbul că doar ai fost cu mine, şi aduni fasolea. Am vorbit cu unchi-tu’, vine să te ajute după ce termină la el. În dimineaţa cutare, mă înfiinţez la deal, să fac identificarea. Caut cele patru rânduri pe care le avem noi. Pe trei dintre ele pusesem fasole, cam până la jumate. Găsesc locul, mărginit de două grămăjoare de pământ, cu câte o pungă albastră sub nişte bolovani. Şi mă pun pe treabă. Adunam tufele uscate de fasole şi le făceam grămezi-grămezi. Şi dăi şi luptă, trec vreo trei ore. Depăşesc o văioagă, o ştiam pe la jumatea rândurilor, fasole nene, într-o veselie. Parcă nu ar trebui să mai fie. Soarele se ridicase cam multişor, frunzele porumbului erau acum uscate, mă cam zgâriau. Şi dăi cu adunatul, când parcă aud numele meu strigat de la vale. Mă îndrept de şale, durere bre nu glumă, îmi ascut auzul, aud iar numele meu. Unche-miu’. Îl iau la zor. Bravo mă, acu’ te-ai găsit să vii? Da’ tu ce cauţi aici, el la mine. Păi adun fasolea. Ăsta începe să râdă şi strigă peste porumb, în vale, la mătuşă-mea: Io-te fă ăsta adună fasolea la alţii. Hai la vale mă Păcală, că noi am terminat de adunat fasolea voastră. Şi cu asta ce fac? Păi doar n-ai pune-o la loc. Las’ că s-o bucura creştinu’ pe care l-ai ajutat. Hai acasă.
Bă da’ al naibii creştin, să aibă el tot patru rânduri de porumb, să pună fasole pe alea două de la vale şi pe ultimul din deal, dar pungi albastre de unde o fi avut? Te pomeneşti că i-o fi dat taică-miu, că tot îi rămăseseră lui două de când s-a făcut împărţeala parcelelor! Că ce era să facă el cu ele?