Dama de cupă

La început nici nu a vrut să audă. Auzi tu idee la Matilda: să meargă la ghicitoare. Că cică era și ea curioasă să vadă cum e, că nu fusese niciodată. Și acu’ auzise de una de dincolo de pădure, care cică le ghicește bine. Fugi fată de-aici… Tu chiar crezi în așa prostii? Dar ce, parcă-i chip să scape de ea? Așa că iată-le acum, prin căldura de foc, mergând până la dracu-n praznic, la baba Zița, cine dracu o mai fi și asta,  proastă eu de m-am luat după tine…. După ce întrebară în vreo trei locuri până nimeriră la baba Zița, trăsura boierească opri în fața unui gard ce da să cadă și-n spatele căruia era o casă care parcă stă rezemată de buza dealului, prea slăbită de la coșcogea acoperișul din paie. Un câine mic și negru și cu lațele atârnându-i ici colo, le lătra și se da la ele parcă vrând să se spânzure cu lanțul ce-l ținea departe de cărarea năpădită de buruieni uscate. Poftiți, poftiți, boieri dumneavoastră, le luă baba în primire, lovind cu un băț potaia care se piti schelălăind sub niște scânduri. Râzând de nebunia în care se lăsase târâtă de prietena ei, Olimpia se așeză pe un scaun soios. Matilda, se așeză pe pat. Baba Zița hodorogea în camera de alături, separată de ele de un fel de preș atârnat peste ceva ce ar fi un toc de ușă: pusese de cafea. În cameră era o răcoare plăcută. Lumina abia intra prin preșurile pe care baba le agățase prin geamuri. Mirosea a flori de câmp parcă abia cosite. În curând năvăli și mirosul de cafea. Dintr-un ibric de alamă, baba le turnă boieroaicelor cafea în niște ceșcuțe surprinzător de mici. Și de curate, completă în gând Olimpia. Ghicitoarea se așeză în fața ei, făcu o cruce mare, închise ochii și împreunându-și mâinile, bolborosi ceea ce fata ghici a fi o rugăciune. Le îndemnă pe amândouă să bea. În liniștea așternută în bordeiul babei, se auzeau doar sorbiturile lor. Pe Olimpia o pufnea râsul, gândindu-se la ce năzdrăvănie îi mai trecuse prin cap de data asta Matildei. Măcar cafeaua e bună. Tot în gând.

Când termină de băut, baba îi luă ceșcuța, o întoarse cu fundul în sus, o zgâlțâi de câteva ori, apoi o puse pe farfuriuță, făcu cu latul palmei semnul crucii peste ea și închizând ochii mai bolborosi încă o rugăciune. Să-ți spun totul maică, și de bine, și de rău? Olimpia tresări. Făcu ochii mari și dădu din cap, că da. Ești sigură? Io pot să-ți spun doar de bine…. Luată prin surprindere parcă, deși știa pentru ce se duseseră la ghicitoare, fata răspunse încrezătoare: tot-tot, de-a fir-a păr….

Tu vii de departe, începu baba. Nu ești de prin locurile noastre…. Întorcea ceșcuța pe toate părțile și uneori o ducea mai aproape de ochi, vrând parcă să vadă mai bine ce stă scris în întunecimea din ea. Vii de lângă o apă mare, dar n-ai prea vrut să vii… Ai lăsat multă durere acolo, dar și multă ai adus cu tine…. Acum ești mai bine. Suferi că n-ai copii, așa-i? Blocată, Olimpia îngăimă un îhâ. Dar nu-i nimic, ești sănătoasă în rest și Dumnezeu ți-a dat pe cineva cu stare. E blond, așa-i? Nu prea l-ai vrut tu, dar acu’ nu mai poți fără el. Olimpia rămase ca trăznită. Se întoarse spre Matilda, care sta și ea cu gura căscată privind la babă. Cum… cum…. tu spui toate astea din…. ceșcuță? Baba ridică privirea spre ea și cu ochi tulburi îi șopti moale: zațul știe pe toate  fata mea, știe pe toate…. Îl iubești tare pe omul ăsta, dar…. Baba se opri ca speriată, își scoase privirile din ceașcă, ca vinovată. Dar ce? sări Olimpia. Ce? Ce-i? Baba lăsă ceașca pe masă cu fundul în sus. Hai mai bine să vedem ce spune și cărțile, și pe urmă mai vedem. Olimpiei i se împăienjeniră privirile. Ce-i? Spune? Se întâmplă ceva cu Andrei? Baba nici nu privea la boieroaică. Scoase dintr-un sertar de sub masă un pachet de cărți. Spune-mi ce-i? Spune-mi, se ruga femeia, strângând în pumnii mici colțurile feței de masă. Baba începu să așeze pe masă cărțile, într-o pasiență care-i părea Olimpiei că nu se mai termină. În timp ce ghicitoarea înșira pe masă rigi și dame și optari, mintea femeii din fața ei o luase razna. Doamne, fă Doamne să fie bine Andrei…. Baba Zița se opri în cele din urmă. Privea cărțile cu luare aminte, vrând și nevrând să-i spună boieroaicei ce citea în ele. Ce-i, ce spun cărțile? Ghicitoarea se uita speriată la Olimpia. Mai greșesc și ele maică. Olimpia se ridică în picioare și țipă la babă. Spune odată femeie nebună, spune tot… Auzi? Tot…. Baba lăsă ochii în jos și șopti parcă nevrând s-o audă femeia disperată din fața ei. Dama de cupă, maică, dama de cupă…. I-a intrat în suflet lu’ al tău…. Olimpia se prăbuși în scaun cu mâinile blegite pe lângă ea, atârnându-i ca niște manșete prea lungi, cu care nu știi ce să faci…. Se ridică tremurând ca de friguri, bâjbâi după brațul Matildei și se agăță de el ca înecatul de buturugă. Du-mă acasă te rog. Du-mă acasă…

***

Olimpia se născuse la mare. Tatăl ei avea două vapoare cu care căra mărfuri. De multe ori îi cărase grâul boierului, tatăl lui Andrei. Așa se cunoscuseră, așa el se îndrăgostise de ea și o ceru de soție. Ea de-abia dacă-l văzuse de vreo două-trei ori, nu prea îl băgase în seamă. Tatăl ei nici nu catadicsi s-o întrebe dacă vrea să se mărite cu băiatul boierului… Hotărâ fără știrea ei și data căsătoriei. O anunță sec la masă: Olimpio, ți-a pus Dumnezeu mâna în cap. Te măriți cu feciorul boierului. Știi tu ce onoare pe capul tău?

Un nod i se puse în gât, o ceață în fața ochilor, de parcă se învârtea la carusel…. Lacrimile i se înodară în barbă. Dar ea iubea pe altul, altul urma să vină s-o ceară de nevastă, ei vorbeau de mult, cum să-l lase așa acum. Dar cum vorbele nu voiau să iasă cu nici un chip din toată durerea asta a ei, nu ripostă în niciun fel…. Ai ei îi pregătiră lada de plecare. Fata nici nu mai vorbea, nici nu mai mânca de când vestea căzu peste ea ca trăsnetul… Se bucură sărăcuța, gândea maică-sa, ai văzut cum plângea de bucurie? Dar bucuria ei, numai bucurie nu era…

Așa o porni Olimpia spre casa noii sale familii, cu inima ruptă de dragostea pe care o lăsase pe malul mării și de dragostea pe care o luă cu ea, așa rănită, cine știe pe unde. Dar viața mai face și cum vrea ea. Încetul cu încetul îl îndrăgi pe Andrei, care se purta cu ea cum nu se poate mai frumos. Așa că-l uită pe celălalt, dragostea veche fu înlocuită cu una nouă. Îl iubea pe soțul ei cum nu mai iubise niciodată. Doar faptul că nu puteau avea copii, mai umbrise frumoasa lor dragoste. Treptat se resemnaseră amândoi și durerea că nu vor putea fi părinți, se estompă.

Iar acum, baba Zița îi răscoli toate amintirile, scoțând din zațul cafelei, dureri care păreau demult îngropate. O lăsaseră fără cuvinte vorbele ghicitoarei, o incitară și o făcură să se arunce în aflarea adevărului fără ezitare. Nimeni nu știa de iubirea ei din tinerețe. Cum putea ști baba Zița? Vorbele ghicitoarei îi săpau în creier, amestecându-i gândurile…. Cum era posibil? Andrei al ei? Se închise în ea ca într-o carapace. Râsetele ei nu mai răsunau pe holurile conacului. Nu mai avea chef de nimic. Primea atingerile soțului cu răceala unui cavou. Adormea și se trezea cu vorbele babei în urechi: Dama de cupă….

***

Matilda fusese prima care se apropie de Olimpia când aceasta intră speriată, ca o porumbiță prinsă în laț, pe poarta conacului. Andrei o prezentase întregii adunări ca soția lui, o luă în brațe și-o trecu pragul casei. Matilda și-ar fi dorit vezi bine să fi fost ea nevasta lui Andrei, dar nu ridicase nasul atât de sus… Era și ea din neam boieresc, dar nu de nivelul familiei lui. Așa că se atașă imediat de Olimpia, despre care știa că e dintr-o veche familie boierească, că era orfană și stăpână a unor moșii nu-știu-pe-unde. Chiar se bucura de fericirea care încet-încet se așezase peste conac.

***

Scumpa mea surioară, ești pregătită să auzi povestea poveștilor, întâmplarea întâmplărilor și vestea veștilor? Fratele Matildei se juca cu nervii fetei, știind cât de mult îi plăceau ei mondenitățile pe care el le aducea din capitală. Spune odată, îl repezi fata așezându-se cu picioarele sub ea, bătând copilărește din palme, ca atunci când se deschideau cadourile de sub brad. Ei bine domnișoară Matilda, am vrut să aduc la noi la moșie pe colegul meu de redacție, cel de care ți-am vorbit că mi-e prietenul cel mai bun, continuă băiatul luându-și un aer grav, știindu-se ascultat fără suflare. Ei bine domnișoară Matilda, cum niște treburi urgente m-au împiedicat să ajung la gară să iau eu biletele de tren, l-am rugat pe prietenul meu să meargă să cumpere el. Numai că atunci când a aflat unde trebuie să meargă, s-a schimbat la față. A cerut detalii despre locație, pe care eu i le-am oferit în marea mea mărinimie. Matilda, râdea cu gura până la urechi de teatrul pe care-l juca fratele ei, și-l îndemna cu mâinile să continue. Ei bine domnișoară Matilda, prietenul meu, a renunțat să mai vie la noi, dintr-o cauză pe care mătăluță n-o vei ghici nici de-acum într-o mie de ani…Ce zic eu o mie, că nici în două mii de ani nu-ți trece ție prin tărtăcuță. Și băiatul se așeză tacticos la masă, sorbi din cafeluță și-și aprinse cu mișcări încete o țigară. Matilda îl dirija cu mâinile să continue, amuzată și curioasă totodată. De ce, de ce? îl ischitea fata, cerșind continuarea poveștii care i se părea amuzantă doar din cauza maimuțărelilor lu’ frate-su. După o serie de cerculețe de fum pe care băiatul le înălță spre tavan, aruncă în aer și răspunsul care îngheță chipul Matildei: Din cauza Olimpiei. Fata sări în picioare și se înțepeni în fața lui. Ei bine, domnișoară Matilda, bunul meu coleg, a fost iubitul Olimpiei. Trebuiau să se căsătorească, dar Andrei s-a îndrăgostit de ea și a cerut-o de la ai ei. Nici măcar n-au apucat să-și ia la revedere. Iar acum, să vină atât de aproape de ea, crede că l-ar tulbura prea mult.

***

Povestea aflată de la frate-su, răscoli viața Matildei. Până la urmă Olimpia era mult mai prejos decât rangul ei, și totuși pe ea o alesese Andrei. Se simțea fără să înțeleagă, dar mai ales fără să vrea, trădată. Va să zică, Olimpia era fata unui armator oarecare, nici de cum mare moșieră precum aflase de la Andrei. Și dintr-o dată, prietenia care începuse să se înfiripe între cele două fete, se spulberă ca un fum de țigară. Un ghem i se urcă în coșul pieptului, de simțea că nu are aer. Deși nu-i făcuse nimic, simțea față de Olimpia o ură inexplicabilă. Ar fi dorit să-i facă ceva fetei, nu știa ce, și  nici de ce. O bucată de timp, nici nu mai trecu pe la conac.

***

Dama de cupă, dama de cupă…. Obsesia Olimpiei de când îi spusese ghicitoarea că Andrei are pe alta. Simțea că se sufocă numai imaginându-și pe el în brațele alteia… Dama de cupă…. Orice femeie din preajma lui i se părea o posibilă damă de cupă. Ar fi dat orice s-o afle, s-o știe…. Un alt gând începuse s-o macine: oare dacă ar fi rămas acasă, cu dragostea ei din liceu, ar fi mai pătimit așa acum?

***

Andrei simți că ceva este în neregulă cu soția lui. Dar preocupat cum era acum cu strânsul cerealelor, nu insistă prea tare asupra stării Olimpiei.  Cu toate astea nu putu să nu remarce apatia ei, cearcănele care-i umbreau frumoșii ei ochi verzi. Crezuse că se luase el prea mult cu treburile, dar parcă îi era dor de râsul ei, mai ales când își dădea capul pe spate, răscolindu-și buclele roșcate. Doamne cât o mai iubea!

Vizita Matildei nu-l surprinse deloc, doar seriozitatea fetei și răceala de pe față, îl intrigară. Parcă se și sperie de starea în care se afla fata. Se ridică de pe scaun și-i luă mâinile în mâinile lui. S-a întâmplat ceva Matilda? Ce-i cu tine?

Fata rămase în fața lui, neștiind cum să înceapă. Iartă-mă Andrei, te rog să mă ierți… Matilda izbugni în plâns. Găsindu-și cu greu cuvintele, cerându-și iertare la două vorbe, îi povesti totul. Cum aflase de unde venise Olimpia, de dragostea ei pentru un băiat de pe acolo…. De cum un gând de răzbunare pe care nu și-l putea controla se născu în mintea ei, de cum aflase de-o ghicitoare de pe undeva de mai încolo, de peste pădure, cum o plăti pe babă și-o învăță ce să spuie Olimpiei… Și acum Olimpia aproape își pierduse mințile, și că ei îi pare rău, dar nu îndrăznește să-i spuie adevărul…

Deși rămase mut de uimire, Andrei se simțea oarecum măgulit de dragostea pe care deși nu i-o declarase Matilda, se vedea de la o poștă că există. La început se înfurie, dar treptat realiză că farsa asta nu-i de nedepășit, așa că în cele din urmă izbugni în râs. Vă purtați ca niște codane de liceu, femei în toată firea. Să mergem să-i explicăm Olimpiei despre ce e vorba și să deșlușim naibii odată povestea asta. O luă de mână pe Matilda ca pe un copil obraznic pe care-l duci și-l pui la colț, vrând s-o ducă în camera Olimpiei, dar își aduse aminte că soția lui tocmai ce plecase la deal, la vie. Așteapt-o aici, că nu cred să stea prea mult, apoi îi explicăm totul, ai înțeles? Copil obraznic ce ești, și-o certă cu degetul….

***

Cu fiecare zi care trecea, dama de cupă părea să pună stăpânire pe Olimpia. Simțea că-și pierde mințile. Ar fi vrut să aibă o putere să zboare până la pieptul maică-si, și acolo să plângă până i-o trece tot necazul. Andrei devenise transparent pentru ea. Nu-l vedea, nu-l auzea.

Când dădu să urce în trăsură să plece la vie, să mai ia aer, simți că tot aerul din lume dac-o fi dincolo de gardurile conacului, tot nu-i va fi deajuns. Ameți atât de tare încât renunță să urce, le făcu semn să plece fără ea și se așeză pe-o băncuță de lângă alee. Piatră de moară să-i fi fost inima și n-ar fi așa de grea! Se chirci pe lemnul vechi, cu genunchii la gură. Așa o văzu pe Matilda urcând scările conacului. Vru să strige după ea, dar nu avu putere. Se ridică anevoie și dădu să plece după fată. Rămase stană de piatră: de după draperii, văzu pe Andrei ținându-i mâinile Matildei în mâinile lui. Nu putea auzi confesiunile fetei, dar pentru Olimpia era de ajuns. Cum de putuse fi atât de proastă? Dama de cupă era chiar sub nasul ei. Tocmai Matilda, Matilda să fie Dama de cupă? Capul îi vâjâia de parcă tot vântul Bărăganului năvălise în mintea ei. Deși simțea că o ustură inima de durere,  nu se mai sătura să-i vadă pe cei doi mână-n mână. În sfârșit îi descoperise…. Dama de cupă, dama de cupă, bolborosea Olimpia albă la față, de-ar fi speriat orice fantomă….

***

Andrei se așezase la masa din biroul lui frunzărind corespondența. Olimpia trebuie să pice din clipă-n clipă. Abia aștepta să lămurească farsa pe care i-o jucase Matilda, care acum stătea spășită pe un colț de fotoliu, cu lacrimile uscate pe obrajii roșii de atâta plâns. Ce ți-e și cu mintea de femeie, zâmbi în colțul gurii, privind pe furiș la Matilda. Nici nu știa cum să fie pe ea: supărat, nervos, să râdă de mutra-i plouată sau pur și simplu s-o dea afară din casă? Asta va hotărâ Olimpia, ce treabă are el. Îi veni poftă de-o țigară. Se întinse spre port-țigaretul de pe birou, când se auzi bubuitura. Se sperie și gânduri negre îi buluciră în cap ca nori grei de ploaie. Sări dărâmând scaunul și năvăli pe hol. Mirosea a praf de pușcă. Picioarele i se muiară, se prăvăli pe hol, se ridică împleticit și intră în camera Olimpiei. Fum înecăcios de armă se risipea încetișor. Căzută lângă masă, Olimpia mai ținea încă strâns în mână pistolul cu care-și liniști gândurile care-o măcinară în ultimile săptămâni.

***

Afară plouă molcom. Doi infirmieri din tura de noapte fumează plimbându-și o sticlă de țuică. Io-te bă, Boierul nu s-a culcat încă. Îi arătă celuilalt lumina care răzbătea dintr-o cameră din corpul de clădire din fața lor. Așa face de când era tânăr și i s-o omorât cucoana. Cică-l prinsese cu una. Mare brânză. S-a împușcat în cap. Fie acolo la ei. Ăsta a luat-o razna când și-o văzut muierea moartă. Stă îmbrăcat ca un boier și se plimbă toată ziua cu mâinile la spate, de când îl știu. Din când în când întreabă: a venit Olimpia? Te umflă și râsul când îl vezi. Unul din infirmieri, ăl mai bătrân îi explică nou venitului cum stau treburile. Toată treaba e că aici a fost casa lui. Tot coșcogea Ospiciu, a fost casa lui, bă. Ca să vezi și tu bă țâcă, cum trăiau chiaburii. La ce le-o fi trebuind lor atâtea cămeri? Noroc că comuniștii au venit la putere și au făcut dreptate și le-a luat tot, mama lor de ciocoi.

Dinspre pavilionul de femei, un urlet disperat umple noaptea. Ar fi ridicat părul pe spate oricui, dar nu și celor doi haidamaci care scoteau rotocoale de fum. Era un răget hârâit, un urlet de nici nu ai crede că-l poate scoate o femeie, dacă nu ar fi venit dinspre locul unde erau internate nebunele. I-auzi bă, nici asta n-are somn. Asta cică ar fi fost țiitoarea boierului. Că lăsase aia de s-a omorât un bilet, că cică-i văzuse. Nimeni nu știe de ce, dar asta a înnebunit pe loc. Fie acolo la ei. Când o apucă pandiliile alea mari, să fugi din calea ei. Nu degeabă o leagă ăștia fedeleș. Nu te poți înțelege cu ea. Se zbate de zici că-i posedată, iar când își mai trage sufletu, repetă într-una: Nu sunt eu Dama de cupă, nu sunt eu Dama de cupă. Dar cin’ s-o creadă, toată lumea așa o știe pe aici: Dama de cupă….