Un român, acolo, şi eu

De ce sunt eu mândru că sunt român?
Pentru că m-am bucurat când Ceauşescu a fost împuşcat în ’89 că m-a făcut să plâng atunci când aveam 11 ani că am stat o zi la rând în spate la gemuleţul ăla decupat în gardul din spatele curţii de la alimentara lui Ionescu din 39 A şi în faţa mea s-au terminat portocalele.
Pentru că am plâns de bucurie când în ’96 Emil Constantinescu a ieşit preşedinte şi la EuroNews au anunţat că în România comuniştii au pierdut în cele din urmă alegerile, iar eu la 11 noaptea mi-am luat o şampanie pe caiet de la căsuţa din colţul blocului.
Pentru că eu nu arunc hârtii pe jos.
Pentru că am fost la Cimitirul Vesel de la Săpânţa şi n-am râs prea tare, ba chiar am plâns, că acolo nu e de râs, acolo e de viaţă, e de oameni, e de „năcazurili” pe care românii ăia vechi din Maramureş ştiu să le facă de râsu-plânsu. Că aşa i-a învăţat Bogdan.
Pentru că la Suceviţa, de cum intri pe poartă, am dat cu ochii de Scara Virtuţilor, Capela Sixtină a estului, care nu e pictată de vreun Michelangelo, ci de doi neaoşi, nici măcar pictori, ci doar zugravi, Ion şi Sofronie .
Pentru că în buricul târgului la Roma, emblema celui mai mare imperiu din toate timpurile, este o columnă cu daci.
Pentru că Vlad Ţepeş, deşi nu a fost singurul din vremea sa care trăgea nemernici în ţeapă, el este Dracula.
Pentru că Raluca mea avea patru ani, şi m-am dus cu ea într-un parc din centru, şi era o ţigancă cu o fetiţă, şi trei copile ariene, urmaşele demne ale lui Adolf, se ţineau de nas că miroase a ţigan, şi Raluca mea s-a jucat cu mica pirandolină, şi s-au simţit bine, şi când s-au despărţit s-au îmbrăţişat, şi ţiganca mamă plângea pe-un colţ de bancă şi-mi mulţumea din priviri că am lăsat-o pe blonda mea să se joace cu neagra ei.
Pentru că în cimitirul săracilor de lângă Sighet, undeva, nu se ştie unde, că era noapte şi gardienii erau grăbiţi, e îngropat Iuliu Maniu şi i-am făcut un mormânt cât cimitiru, din gard viu, ca harta României.
Pentru că la ora 12, în toate bisericile catolice din toată Europa bat clopotele pentru ai mulţumi lui Iancu de Hunedoara că n-a lăsat cetatea Belgradului pe mâna turcilor.
Pentru că sub nisipul unde facem noi plajă la Mamaia, e îngropat poetul Ovidiu.
Pentru că nişte ţărani cu cuşme de miel din munţii Orăştiei, l-au enervat aşa tare pe marele imperator Traian de la Roma, că l-a pus pe un sirian din Damasc să-i facă un pod peste Dunăre ca să poată să-i bată.
Pentru că la Mărăşeşti, nişte urmaşi de-ai lui Decebal, doar în cămăşi şi izmene i-au bătut pe alde a lu’ Mackenzen şi le-au spus să nu treacă pe-acolo. Că ei, la o parte nu se dau. Şi că vor pământ.
Pentru că ştiu să dau sărut mâna când trebuie sau să te înjur de mamă când nu-mi vezi bătăturile.
Pentru că există festivalul George Enescu.
Pentru că deşi americanii au aselenizat, Luceafărul ni l-am adjudecat noi. Nemuritor şi rece.
Pentru că atunci când bunicii noştri n-au vrut în colectiv, s-au strâns în munţi. Şi când nepoţii lor au murit în Colectiv, s-au strâns munţi de lumânări..
Pentru că ….