Profa de română

Parc-o văd…. Minionă, elegantă, cu rochiile ei sofisticate, vorbind în şoaptă pe tocuri…. Mergea ţocănind cu ele, cât ţinea tema de mare…. Şi eu citeam o compunere de cum ne-am vedea noi în faţa unei statui a Fefeleagăi… Şi eu citeam, şi citeam, şi de-o dată, tocurile n-au mai ţocănit, şi eu citeam de Fefeleaga mea, şi eu eram timid şi mai mic de statură ca ei toţi, şi ea se oprise, că nu-i mai auzeam ţocănind ce-i ţocăneau ei, tocurile, şi eu încercam să citesc cea compunere, încercând să pricep de ce nu mai ţocănea ea, adică tocurile ei, şi Fefeleaga mea mai era pe încă o coşcogea juma de pagină şi tăcerea tocurilor ei, îmi sugruma vorbele, că Fefeleaga mea, sau a ei, sau a unuia Agârbiceanu, părea că nu se mai termină. Şi s-a terminat. Ţocănitul de mult. Am închis caietul. Liniştea tocurilor mă împrăştia pe toate rândurile. Te-ai găsit tu mai deştept, mă gândeam. M-am întors oleoacă, aşa, să mă dumiresc. Profa era în spatele meu. Tu ai făcut asta, Dorin? Că aşa ne spunea ea nouă, pe prenume. Un da spre îhâ i-au bolmojit ochii mei mari cât floarea soarelui. Bravo! 10! Şi de atunci, când scriu, prostii, sudalme, amintiri, nimicuri sau degeaba, o fac din cauza ei, VASILESCU LELIA, doamna mea de română. Sau de Fefeleagă. De la gimnaziu. La mulţi ani, profa! Mai are rost să spun că vă iubesc?