Dacii și romanii

Dacii și romanii era un joc din carton, cu soldați din plastic, de ne jucam noi când eram șauri. Dar dacii și romanii au fost și niște oameni care au trăit mai demult.

Romanii făcuseră un imperiu care se oprise taman la malul Dunării. Celălalt mal. Cum încă de pe atunci iarna nu era ca vara, apa din Dunăre îngheța bocnă, iar dacii, mai curioși din fire treceau dincolo, mai prădau, mai omorau niște romani, ce erau să facă…. Antena 3 n-aveau, se plictiseau.

În anul 87, un roman mai cu tupeu, unu’ Fuscus, a trecut Dunărea și l-a atacat pe Diurpaneus. Dar n-a reușit decât să fie omorât de daci și să facă să tremure și niște chiloți pe la Roma. Iar pe Diurpaneus l-au botezat de atunci un om mai puternic decât 10, adicătelea Decebal.

În anul 88, generalul Iulianus, hârșâit de lupte, trece Dunărea și-i face franjuri armata lui Decebal, la Tapae. Ca să nu i se dea la fund soldații, Iulianus îi pune să-și scrie numele pe scuturi, să-i poată deosebi pe fricoși și să-i taie de la pomul de iarnă. Decebal face pe mortul și fuge noaptea pe furiș de la locul cu pricina. De teamă să nu-i atace ăștia și Sarmisegetuza, taie o pădure și-o încorporează, adică agață scuturi de trunchiurile deja îmbrăcate în sumane. Să-i sperie pe romani, că poate o lasă și ei mai moale cu cotropitul.

Împăratul Domițian trimite vorbă să facă pace cu dacii, dar deja se gândea la următorul război.

Cum nebunul de Nero slăbise așa de tare moneda romanilor și cum zvonerii și răspândacii tot vorbeau despre aurul dacilor, noul împărat al romanilor, Traian, ia o hotărâre: să vadă ce-o mai face prietenul lor, Decebalus per Scorilo.

Așa că în 101 trece Dunărea și i-o trage și el lui Decebal, și tot la Tapae. Dar cum vine iarna, dacii trec ei Dunărea de data asta, încercând să atragă legiunile înspre Dobrogea, cât mai departe de capitală. Pe acolo nu reușiseră romanii să-i bată, așa că se bifează și capitolul ăsta, la Adamclisi, în iarna lui 102. Nervos de nu se poate, Traian se oprește doar după ce arde cetatea Costești și Decebal cere pacea, la poarta Sarmisegetuzei. Traian acceptă dar îi capturează lui Decebal o soră pe care o duce la Roma, să se încreadă cu ea.

Pacea asta a fost o mare gargară, căci nimeni n-a respectat-o. Decebal a ridicat noi cetăți în loc să le dărâme și pe cele pe care le avea, iar Traian și-a tras un pod peste Dunăre, cel mai bengos din vremea aia. Pentru asta l-a pus pe sirianul din Damasc, numitul Apolodor. Nu ăla ce cânta la cor, altu’.

În vara lui 105 Traian trece iar în Dacia și războiul se lălăie până în vara lui 106, când Sarmisegetuza rămâne fără apă și înainte de a fi incendiată, preferă să se predea. Decebal nu preferă asta, el se sinucide taman când să pună călăreții lui Traian laba pe el. Capul și o mână ale lui, iau drumul Romei. Că atunci acolo duceau toate drumurile.

Capitala dacilor este arată, nu se știe dacă și semănată, dar cert e că n-a mai rămas piatră peste piatră din ea. Au mutat-o și vreo 40 de kilometri mai la vale, să nu le mai vină așa de greu s-o dărâme iar, dac-o trebui și altădată.

Și cum un neam prost de dac, numit Bicilis, le-a arătat romanilor unde-și ascunsese Decebal comoara, aceștia n-au plecat chiar cu mâna-n fund din Dacia. Cică vreo 16 tone de aur și vreo 33 de argint ascunseseră dacii sub râul Sargetia. Și așa au pus-o romanii de-un baiaram de 123 de zile, iar șefu’ lor și-a făcut și-o columnă de nimeni n-avea ca el în toată Roma.