Roma – Muzeul Vaticanului
marţi, 11 mai 2004
M-am trezit ca de obicei înaintea trupei. Am mâncat ceva, mi-am înhăţat rucsacul şi harta şi am şters-o.
În Piaţa Navona, m-am oprit la Museo di Roma, amenajat în Palatul Braschi.
Aproape că s-a speriat tantea de la casa de bilete când a deschis gemuleţul şi s-a şi trezit cu un cetăţean care deja aştepta cu mâna întinsă cu banii de bilet.
Expoziţia Il museo raconnta la citta, ilustrează istoria şi cultura Romei secolelor XVII – XIX. Am văzut costumele acelei epoci, arme, mobilier, manuscrise, etc. Imense tablouri ilustrau fastul întâlnirilor oficiale de la Vatican, încoronări de regi sau de papi.
Chiar dacă mi-a fost reţinut aparatul de fotografiat la intrare, măcar la ieşire am reuşit să le fur câteva imagini.
Din Piaţa Navona, pe străduţe lăturalnice, am dat într-o piaţă comercială în cel mai curat stil latin…
Campo de Fiori, o piaţă cu precupeţi gălăgioşi, dar nu mai gălăgioşi decât vânzătorii… Maşini cu marfă ai căror şoferi nervoşi se certau pentru fiecare centimetru mai în interiorul pieţii… Cutii cu marfă, claxoane stridente, înjurături, invitaţii cucernice de a gusta din minunatele produse expuse… Era ora la care se făcea aprovizionarea… Deasupra tuturor, impasibil, din centrul pieţii, priveşte Giordano Bruno…
Zarva pieţii nu s-a pierdut decât aproape de Podul Sant’Angelo.
Am traversat Tibrul şi am ajuns la Castelul Sant Angelo.
A fost iniţial un monument funerar al împăratului Hadrian, construit în anul 139 dH ca mausoleu imperial.
Abia in secolul al X-lea, clădirea e transformată în castel, încorporând cea mai mare parte din structura vechiului mausoleu.
În august 590 dH, se organizează o procesiune religioasă contra ciumei. În timp ce se trecea podul spre Vatican, oamenii văd pe arhanghelul Mihail deasupra mausoleului, bagându-şi spada de foc în teacă la loc, semn că molima încetase.
De atunci mausoleul are în vârf o capelă dedicată arhanghelului Mihail, dominată din secolul al XIV-lea de statuia acestuia.
Castelul a fost folosit ca loc de refugiu a numeroşi papi aflaţi la ananghie, dar şi ca închisoare.
Trecerea papilor pe la Sant’Angelo, a lăsat urme, unele foarte interesante.
Astfel, în apartamentele unui papă cunoscut prin severitatea sa, există un tablou religios pe care, când îl întorci, devine o oglindă, incompatibilă cu austeritatea unui cap bisericesc din vremurile acelea.
În sala de oaspeţi de la etajul doi, sub unul dintre scaunele de onoare, se află ascunsă o trapă pe care papa o putea deschide, azvârlind pe meseanul respectiv în închisorile politice sinistre de la primul etaj al clădirii.
De pe platforma de sus a castelului, de la picioarele statuii îngerului, conform tradiţiei, s-a aruncat Tosca, gest devenit celebru datorită operei lui Giacomo Puccini, la a carei premieră în ianuarie 1900, rolul principal a fost jucat de românca Haricleea Darclée.
În interior, castelul găzduieşte Muzeul Naţional Militar şi de Artă.
La doar câţiva metri de castel, se află statuia Sfintei Caterina de Siena (1347 -1380).
Ajuns pe Via della Conciliazione, am luat la rând magazinele de suveniruri şi bisericile de aici. În biserica Santa Maria in Transportina am putut admira un inedit lumânărar… Dacă băgai o fisă într-un orificiu, imediat se aprindea una dintre lumânările electrice disponibile, care stătea aprinsă… cât ar arde o lumânare din ceară…
Era aproape ora 12, urma să vizităm muzeul de la Vatican, dar trupa mea n-avea nici un gând să apară, aşa că am hotârăt să intru singur şi… ne-om întâlni noi acolo…
Din Piaţa Sfântul Petru am ocolit prin dreapta Zidul Leontin, care înconjoară Vaticanul, după care am urcat spre intrarea în muzeu.
12 euro intrarea. N-am stat la rând mai mult de 10 minute, dar se pare că iar am avut noroc, că am auzit că s-a stat şi două ore! Carabinierii te percheziţionează mai rău ca la intrarea în aeroport…
Sunt multe locuri prin care circulaţia publicului se face în sens unic… După ce plăteşti biletul şi treci de control, urci cu o scară rulantă cam trei etaje…
E greu de spus ce se întâmplă cu tine când te vezi în faţa atâtor opere de artă… Camerele cu artă egipteană, unde poţi vedea mumii, obeliscuri, sculpturi şi picturi din ţara piramidelor… Camerele cu hărţi, care mai de care mai vechi, mai inedite, mai artistice… Camerele cu covoare, unele lungi şi de zeci de metri… Camerele cu sculpturi, adunate din toate colţurile lumii… Tavanele bogat pictate cu fresce renumite… Sute şi sute de ani de artă…
Aveam deja vreo oră de când bântuiam prin muzeu, când am primit sms de la gaşcă… În 10 minute ne vedem la intrarea în muzeu… Am vrut să le spun că-i aştept sus, dar… nu prea mai aveam credit… Aşa că… am cotrobăit prin dicţionar să-mi găsesc cuvintele cu care să-i conving pe carabinierii care aveau grijă să se respecte sensul unic din muzeu, că eu trebuie să mă întorc… pe sensul unic…
Am cules trupa de la casa de bilete, care nu înţelegea cine-i poate striga de undeva de sus…
Fiecare exponat de la Muzeul Vaticanului are un cod. Dacă închiriezi un walkman, apăsând un cod, afli date despre exponat. Chiar dacă am închiriat unul în limba italiană, n-am înţeles eu chiar detalii, dar ceva-ceva tot am prins… Plătind 5 euro, te puteai alege chiar cu un ghid, care ţi-ar fi explicat el tot ce vizitai… O mulţime de ghizi te asaltau lângă ghişeul de unde se închiriau walkman-urile.
În unele camere accesul era blocat. Cât m-am întors după trupă, şi altele s-au închis. Oricum îţi trebuiesc vreo 3 zile pline să poţi spune că ai vizitat muzeul Vatican.
Este ceva ce nu poţi descrie în cuvinte când te vezi faţă în faţă cu opere de artă pe care le-ai văzut ani la rând în cărţile de istorie…
Din loc în loc, prin ferestrele deschise, vezi vestitele grădini, cu aleile pe care s-a scris istorie… Parcă mă aşteptam să-l văd pe papă, discutând în şoaptă cine ştie ce lucru important cu nu ştiu ce cardinal, spionaţi dintr-un boschete de un intrus ascuns în pelerină…
Cu ochii lărgiţi de atâta privelişte, nici nu ştiu cum am ajuns în Capela Sixtină.
Fără să fi văzut Capela sixtină nu este posibil a-ţi forma o idee despre ce este capabil să realizeze omul. Acest lucru l-a spus Goethe şi nu a exagerat cu nimic.
Una din cele mai faimoase comori artistice ale Europei, Capele Sixtină a fost construită între anii 1472 şi 1483, în timpul papei Sixt al IV-lea, de unde şi numele.
Este cunoscută în toată lumea ca fiind locul unde se ţin conclavurile cardinalilor pentru alegerea unui nou papă, dar şi datorită picturilor murale ale lui Michelangelo.
Capela are o formă dreptunghiulară şi măsurile aidoma cu Templul lui Solomon : 40,93 metri lungime, 13,41 metri lăţime şi 20,70 înălţime. Cum scrie în Biblie….
Primul serviciu religios de aici a fost celebrat la 9 august 1483 şi a fost dedicat Înălţării la cer a Fecioarei Maria.
Picturile de pe pereţii laterali au fost executate de cei mai mari artişti ai timpului cu teme de istorie religioasă.
În 1508, papa Iuliu al II-lea îl însărcinează pe Michelangelo cu pictarea plafonului, care iniţial reprezenta un cer albastru cu stele aurii. Lucrarea e terminată în 1512 şi sfinţită cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinţilor.
Timp de 4 ani, artistul depune un efort istovitor, lucrând mai mult singur, stând ore în şir pe schele. Deşi planul iniţial prevedea pictarea celor 12 apostoli, la terminare, lucrarea cuprindea peste 3.000 de figuri, pe o suprafaţă de aproape 500 metri pătraţi. Artistul a folosit culori vii, care după renovarea capelei între 1981 şi 1994, şi-au recăpătat în întregime strălucirea.
În anul 1535, Michelangelo începe pictarea peretelui de deasupra altarului, la cererea papei Paul al II-lea, cu tema Judecata de apoi. Lucrarea este terminată în 6 ani, în 1541. Fresca înfăţişează figuri şi scene pline de groază, reflectând viziunea artistului, care trecea pe atunci printr-o dureroasă criză de credinţă.
Pe 31 octombrie 1541, pictura este descoperită de papă cu mult fast. Autorităţile bisericeşti şi opinia publică rămân stupefiate la vederea atâtor corpuri goale, fără nici o acoperire, în cea mai importantă biserică a creştinătăţii. Artistul e învinuit de obscenitate, imoralitate şi blastfemie. Cardinalul Carafa organizează Campania frunzelor de viţă, o campanie pentru acoperirea organelor genitale, acţiune realizată după moartea lui Michelangelo. Cu ocazia recentelor lucrări de restaurare, aspectul original a fost refăcut în cea mai mare parte.
Toată verva şi tot entuziasmul cu care am plecat de la hotel, s-au topit în melancolie… Am făcut umbră comună cu statui cunoscute de milioane de oameni… Am făcut poze cu cele mai mari opere de artă din lume drept fundal… Am respirat aerul din sala în care în mare taină este ales un nou papă… Urmele paşilor mei s-au pierdut printre urmele milioanelor de paşi, adunaţi acolo de mirajul frumosului, din toate colţurile lumii…
Am coborât agale pe Via della Conciliazione. Cuvintele se blocaseră undeva, de unde nu aveau a se întoarce prea curând. De fapt, ce ai putea spune după o vizită la muzeul Vaticanului? Ce cuvinte ai putea găsi să ţi-se pară potrivite? Magnific? Colosal? Superb? Cuvinte prea comune… Doar un oftat. Un oftat din care, zâmbind cu subînţeles, doar eu voi înţelege şi retrăi totul…
Ca şi cum am fi vrut să ne amânăm cât mai mult plecarea de lângă Vatican, am luat la rând magazinele cu suveniruri de pe Via della Conciliazione. Aici, marfă pentru toate buzunarele. De la kitschuri de la 3 euro la veritabile opere de artă, pentru colecţionari cunoscători. Dar, indiferent de valoarea artistică şi indiferent de preţ, toate deveneau un obiect plin de amintiri, că era luat de-acolo….
Încet-încet cu priviri aruncate peste umăr, am traversat Tibrul şi Roma ne-a absorbit cu forfota şi gălăgia ei. Melancolia s-a stins treptat şi firea noastră de latini s-a trezit la viaţă. Când am ajuns în Piaţa Navona bateriile erau deja încărcate. Ori s-au încărcat instantaneu aici.
Pe Via Vittorio Emanuele, cam în dreptul Pantheonului se află Largo di Torre Argentina, cu Area Sacra.
La început am văzut o pisică. Apoi alta şi apoi încă una… Am început să le număr, dar când am ajuns pe la vreo 20, m-am lăsat la mâna mea… Am văzut apoi anunţurile care spuneau că Area Sacra este teritoriul unei colonii de pisici. Printre ruinile antice, prezenţa graţioaselor feline, dă impresia că vechiul for este încă locuit. Când le vezi tolănite la soare, lângă ciotul unui stâlp de marmură, parcă te aştepţi oricând să iasă o sclavă şi să le arunce resturile de la masa stăpânilor.
Din loc în loc, de-a lungul perimetrului aceştui lăcaş, se află cutii pentru donaţii, administrate de o fundaţie care se ocupă de îngrijirea pisicilor.
Atunci am aflat că Roma e oraşul pisicilor. Chiar şi ruinele antice ale templului de la Largo di Torre Argentina adăpostesc una dintre cele mai mari colonii de feline.
Însă la Roma ele se găsesc peste tot. Pe urmele gladiatorilor din Colloseo, pe urma cortegiilor din forumurile imperiale, în Piaţa Traian sau în parcul de la Villa Borghese.
Autorităţile spun că în Roma trăiesc cam 300.000 de pisici, dintre care 180.000 în libertate. Nu vagaboande, nu gunoiere! Nicidecum maidaneze! Nu, ele sunt pisici libere! Fac parte din patrimoniul oraşului, legea le protejează, iar municipalitatea şi romanii se îngrijesc de ele şi le răsfaţă. Aduse din Egipt, unde erau animale sfinte, pisicile şi-au câştigat recunoştinţa împaraţilor romani pentru serviciile aduse la protejarea de rozătoare a rezervelor de grâu.
Iar daca unui turist i-a picat cu tronc o pisică, n-are decât să vină la Torre Argentina. I se oferă pe loc certificatul de sănătate al felinei. În schimb, trebuie să completeze câteva formulare şi să corespundă unor criterii de adopţie destul de severe. Pentru că o pisică romană nu poate fi adoptată oricum şi de oricine. Ea trebuie meritată! Deh, pisici de dolce vita!
Ajunşi la hotel, am făcut un duş şi am ieşit la cină. Luminile Romei se luau parcă la întrecere cu puzderia de stele care umpleau la refuz seninul. Ultima noapte la Roma…
