Domnul de la oraș

Copitele obosite ale boilor plescăiau colbul drumului. Nici în sfânta diminică nu stăteau liniștiți. Roțile mari de lemn feliau drumul năucit de soare. Umbre lungi de care, se amestecau cu umbre înăbușite de glasuri de oameni. Saci, baloți, drugi de lemn, cuști cu găini spălăcite și speriate, câte un guițat amețit de purcel pierdut în coviltirul de sub paie.

Pe marginea drumului, sub o neumbră de salcâm, mai mult gard decât pom, ascuns după un șevalet, un domn de la oraș mâzgălea trecerea nesfârșită a carelor dinspre iarmaroc. Îi plăcea domnului trecerea asta, că nu era gri, era coaptă și galbenă de vară, albită de sumane, de ii și de boi. Cât vezi cu ochii, boi albi. Țărani stând într-o rână în carele pline cu paie. Unii își fumau chiștoacele, alții gândurile. Țăranci mândre, îmbrăcate în iile de zestre, stau pline de gânduri și de copii. Domnul de la oraș, pictorul, tresare. Dintr-un car, la fel de nimeni ca toate celelalte, răsare un râs plin…. Un râs plin de soare, de miros de fân, de pas țanțoș de bourean alb, de praf minunat de Bărăgan, de bâzâit de bondar peste un ciulin crud. Și peste toate astea, o basma roșie. O basma roșie ca macul care musai trebuie să fi fost prin șanțul ăsta ars de soare astă primăvară…

Domnul de la oraș, cu mâini tremurânde caută tubul de vopsea, uitat în fundul cutiei mari de lemn. Nu se aștepta să-i trebuiască. Nu se aștepta ca această basma coaptă, apărută ca de nicăieri în colbul galben frământat de carele cu boi albi, să-l pună la așa treabă. Nici n-a simțit când soarele s-a pitit după papura acoperișului din față…

La subsuoară cu toate sculele, domnul de la oraș plescăia  colbul drumului portocălit de apus, aidoma boilor…. La o poartă, peste doi ochi rotunzi și-un botic ca de șoricel speriat, a dat de basmaua roșie, cea care i-a tulburat penelurile și trăirile. N-a apucat s-o întrebe nimic. Basmaua a țușnit-o pe sub nucul cât ograda, acunzându-se după fustele maică-sii.

Mama s-a învoit ca domnul de la oraș s-o facă tablou pe fata ei. A stat cu mâna la gură în odaia luminată de mucul candelei și de mucul apusului, răzimată de tocul ușii, cu ochii când la fată, când la domnul de la oraș. Greierii zgârâiau cerul, pensula domnului zgârâia pâlpâitul candelei. Nici măcar nu se putea dumiri, i-o sta oare bine Ioanei cu broboada ei?

(mulțumesc domnule Hăloiu, că mi-ați dat subiect de visare)