Milano, 3 aprilie 2018
Mă îmbăt cu cafeau care-mi umple căușele palmelor și sufletul… Rucsacul e la ușă… Actele, banii, trei pachete de biscuiți și bidonul cu apă. Norii dau buluc peste răsărit. Ceasul își vede de treabă… Dăm nas în nas cu răcoarea dimineții. Nici ei nu i-a fost prea ușor cu verva noastră…. Ne strecurăm pe lângă pietroaiele aranjate fain frumos în două turnuri ale Basilica di Sant’Abbondio… Difuzorul gării Como San Giovanni ne anunță de trenul care dă năvală dinspre Zurich… La linia cutare, din partea de nord a clădirii de călători, aud eu. Tremur ca atunci când plecam la bunici la Stoicani și se anunța linia de garare din copilăria mea…
Forfota de pe peron se rupe în moțăiala de pe culoar. Stăm sprijiniți unul de altul. Trenul plin ciotcă. Accelerat. Până la Milano 38 de minute. Fug satele înapoi, de ne trezim direct la Stazione Centrale di Milano. În Piazza Duca d’Aosta, poliția militară, un măr din inox și Grattacielo Pirelli. Coșcogea blocul, pe cât de subțire pe atât de înalt.
Cum stăm noi așa, cu fața spre nori, facem într-o parte. Torre Galfa e în plină construcție. În curând va fi și în plină ploaie… Ne strecurăm în curtea interioară a Palazzo Regione Lombardia. Totul numai sticlă. Și oglinzi. Prin Via Gaetano de Castillia dăm nas în nas cu cea mai mișto pădure din Milano: Bosco Verticale. Pădurea asta e decât două clădiri, una de 18 și alta de 26 de etaje, cu balcoanele pline cu copaci. Treci și te uiți ca prostu’ de ce frumusețe i-a trecut unui nene prin cap să facă.
Cu ploaia deasupra umbrelei, ne trezim în Piazza Gae Aulenti. Pe cea mai înaltă clădire din Milano, Torre Unicredit, niște cetățeni aninați în funii. Nu cred că erau din gașca lui Daniel Ocean…. Mai degrabă erau spălători de geamuri. Parcă le vedeam pe tantele de la bancă, chicotind, când băieții ăștia se mișcau lasciv cu bureții plini de spumă… Partea ca lumea din treaba lor de pe ziua asta este că nu trebuie să insiste cu clătitul geamurilor: ploaia făcea deja totul.
Noi ne urmăm impasibili misiunea de turiști…. Fie ploaia cât de grea, eu fac poze. Așa că în piața cu pricina, te simți ca-n fântână înconjurat de blocoaicele astea, plouă ca-n luna lu’ marte, iar eu îmi aranjez gașca la un selfie….
Coborâm spre Stazione Garibaldi, care are și metrou, și tramvai, și autobuz… De taxi nu mai zic. Noi perpedes. Că tramvaiu nostru, care să ne ducă la Dom, nu trece pe aici. Al nostru trece doar prin fața Cimitirului Monumental, pe care-l regret cu-n ochi, că la ce ploaie era…. Eu mai lipseam dintre stafii, ciori și lumânări….
Cu tramvaiul 12, spre Dom… Coboară pe Via Bramante, de aveam impresia că se zgârâie de casele vechi. În Piazza Cordusio părea că se va rătăci de câte linii sunt acolo. Deja vedem Domul. Nu-l mai vedem. Îl vedem iarăși. La un semafor un nene călare pe scuter se reazemă de noi. Dăm colțul pe Via Giuseppe Mazzini. Ajungem la Dom. Coborâm. Cu ochii plini de Piazza del Duomo intrăm în McDonald’s. Așa pățesc părinții la Milano.
Când ieșim cu copilul doldora de glucide, dăm de alde Ciobi. După 15 ani. Eu cu ale mele, el doar cu a lui. Pupici, alea alea, Domul înconjurat de oameni care stau fain frumos la coadă. Ploaia s-a îndurat de noi și ne-a iertat bagaboanta. Noi ne strecurăm prin spatele lu’ Domu’, ne pozăm cu Fontana del Piermarini și traversăm șerpuiala de linii de tramvai spre Santuario di San Bernardino alle Ossa. Aici avem momentul de păr ridicat măciucă.
O capelă din biserica asta este ornată cu oseminte umane. Lugubru și frumos. Piazza San Stefano. Pizeria Original Pizza OK. Destul de OK. Aproape OK. Nașpa.
Galleria Vittorio Emanuele II. Primul mall din Europa. Fără piți. Aici e totuși Milano… Aici doamnele respectabile merg și pe bicicletă îmbrăcate în rochii din ultima colecție. Eu doar fac poze cu numele trendurilor din modă, să nu uit cum se scriu corect…
Piazza della Scala. Leonardo Da Vinci pe un soclu, înconjurat de patru discipoli. Milanezii îi compară cu o sticlă de vin flancată de patru pahare. Măcar vinul e vechi și buuun….
Intrăm în Teatro alla Scala. Nu prea tinerel, 240 de ani. Urme de Verdi, de Tosca, de Maria Callas, de Rossini, de brăileanca Hariclea Darcle, de Bărbierul din Sevilla, de Arlechin și Colombina. Din loja deschisă pentru vizitatori vedem repetițiile pentru spectacolul următor.
Între timp la Dom s-a mai domolit coada. Urcăm mai întâi pe cupolă. Dantela de marmură mă îmbată iar. Credeam că-i rezist, dar nu. E a patra oară când urc scările alea, de pare că-i știu toate curbele… Emoțiile sunt la fel…. Madonina, impasibilă, veghează asupra milanezilor. La fotbal nu pare să se implice ea prea tare…
Intrarea în interior, altă coadă, altă verificare corporală. Unui nene îi țiuie ceva și-l întoarce o bunăciune de militară de vreo trei ori. Bă da prost poți să fii… Scoți din buzunare tot ce-i metal, adicălea chei, monede, rozeta de spart dinți dacă ești bandit sau degetarul dacă ești croitor… Și le pui în lădița aia…. Mare greutate…
Vine rândul meu, bucuros maxim că sunt la bunăciunea de militară, abia așteptând să-i arăt ce turist model sunt eu. Și țâuie țâuitoarea. Cum mizda pă-sii… Mă buzunăresc și dau de-o copeică cât gămălia strecurată în scamele din buzunar…. Îi arunc un zâmbet de totul OK și țâiue iar țâuitoarea… Băi ești prost…. Se îngroașă gluma…. Mă buzunăresc iar și scot și ultima pastilă de Orbit rămasă într-un colț de buzunar.. Bunăciunea îmi zâmbește un OK de tipul vezi mă cu ce fel proști am eu de-a face toată ziua? și-mi dă drumul să trec.
Facem ocol prin interiorul Domului, ghicind de după pasarele statuia Sfântu Bartolomeu jupuit. Acum nu putem ajunge lângă ea, că dau ăștia cu var sau ceva de genu, dar parcă și de la distanță îi simți puterea de a te chiauni… Nenea ăsta Bartolomeu intitulat, a fost martirizat jupuindu-i-se pielea și pus să meargă pe drum cărându-și-o pe umăr. Marco d’Agrate a făcut o ditamai capodopera din supliciul bietului om. Mă și mir că nu i-au pus și-o tăbliță cu Atenție, te uiți la o imagine cu puternic impact emoțional. Că asta faci….
Hotărâm că ajungem la gară cu metroul. Ne agățăm de două berici și-o înghețată (că suntem părinți responsabili). Să bei o bere rezemat de Galleria Vittorio Emanuele II uitându-te la Duomo di Milano deodată cu soarele care dă să apună….
La gară începe iar calvarul butonării bancomatelor pentru bilete…. Totul e redus la roboței la broscarii ăștia insensibili… Noi dă-i goană cu timpul, dă-i goană cu tradusul, ne-am făcut tot o apă până ne-am văzut cu biletele în mână. Ne înființăm în fața panoului ăla mare care afișa care tren la ce linie trage. Al nostru nehotărât… Deasupra lui, dedesuptul lui, totul clar… La noi clipocea. Până când ne-a luminat că e Cancelato. Cum dicționarul spunea că nu-i bine cancelato pentru trenuri, dăi cu panică.
Pe peron la Stazione Centrale di Milano sunt vreo șase gherete pentru un milion de oameni, cu niște cetățeni dispuși să te ajute… Și nimerim la un tinerel… Și încep cu Scuzi, io non parlo troppo bene italiano. Rar, de spuneai că am probleme de vorbire. Și-i explic ce și cum cu trenul nostru spre Como, în cea mai moldoveneasco-italieneasco-broscărească limbă, ca un veritabil urmaș al lui Decebal. El s-a luminat la față doar când a auzit Como… Și a început, și ne-a explicat amănunțit, ce și cum, cred eu, că vorbea mai ceva ca Ilie Dobre…. Avea frate o viteză, de mi-au aburit ochelarii… Tot un zâmbet, Capisci? Eu mă uitam la el ca veverița-n Marea Neagră. Cum privirile nevesti-mii nu păreau să spună că măcar ea a înțeles ceva, am plecat mai năuci de cum am venit…. Și ne agățăm de doi nași care tocmai ce coborâseră dintr-un tren…. Noroc cu nașa, care m-a ghicit cred eu ca fiind CFR-ist, și mi-a explicat cum să schimbăm la Monza pentru Como.
N-am mai nimerit trenul ăla de Zurich… Am mers cu ăla a lor de navetiști, de-a oprit la toate becurile de pe drum… Am găsit guma aia de m-a țâuit la Dom în fundul buzunarului… Am mestecat-o în draci… Ploua afară de zici că nu se mai sătura….
