Valea Oltului – Transfăgărăşan, 4 iulie 2014

4 iulie 2014, vineri

Cârţişoara – Cabana Cascada Bâlea (17km) – mănăstirea Cozia (128km) – Râmnicu Vâlcea (151km) – Curtea de Argeş (188km) – Cetatea Poenari (214km) – Cabana Capra (264km) – Cârţişoara (303km)

La ora 7 şi jumătate am scos capul în balcon. Cum soarele uscase deja acoperişul casei de lângă noi şi părea a fi ziua lui azi, ne aruncăm în bocanci şi-o tulim spre Bâlea.

Când am început să urcăm pe Transfăgărăşan, apa care potopise deunăzi, se urca într-o ceaţă groasă spre piscuri. Poposim la cabana Bâlea Cascadă, croiţi să facem traseul cu bulină roşie care ne anuţă că de acolo până la cascadă facem 40 de minute. Cum mă gândeam că dus-întors plus şedinţa foto facem vreo două ore, am zis că numai bine se mai ridică ceaţa. Aşa că punem bocancii la muncă.

Numai că poteca de alaltăieri era acum un pârâiaş care aduna apa ce încă se mai scurgea pe versanţi. Am înotat pe traseu până când pârâiaşul s-a făcut mai spre râuleţ, iar când a crescut suficient de râu, ne-am dat seama că nu putem ajunge la cascada Bâlea în ziua asta. Aşa că ne-am întors luând în răspăr turma de oi ce se avânta la deal cu tupeu. Cu bocancii mustind de Bâlea, am renunţat la statutul de pietoni, am dat cheie şi am purces sus, spre Lac.

Cum ceaţa se îngroşase de puteai să stai şi rezemat de ea, iar băieţii de la drumuri încercau să deblocheze un sens de mers cu o Volă, că se rupsese un coşcogea bolovan de pe un versant, copilotul meu se agăţase cu mâna de mânerul uşii de ziceai că vrea să-l stoarcă. Aşa că am întors.

Până în Cărţişoara soarele ardea de nu-ţi venea să crezi că la nici 20 kilometri înapoi eşti tot în acelaşi anotimp. Am trecut val vârtej pe lângă pensiunea Leia, am intrat în intersecţia cu sens giratoriu şi am ieşit pe a treia ieşire, cum ne-a spus de altfel şi doamna de la GPS.
Cu Oltul în dreapta noastră ne-am avântat pe E68. La ieşirea din Avrig ne-am trecut Oltul în stânga.
Traversăm Tălmaciu, apoi de la Boiţa, începem să coborâm prin pasul Turnu Roşu, spre Râmnicu Vâlcea, la toartă cu munţii Lotrului în dreapta şi cei ai Făgăraşului în stânga. Şoseaua pe valea Oltului , coală de hârtie. Deşi aglomerat, se circulă bine.

După Lazaret intrăm în judeţul Vâlcea. Munţii Făgăraş se estompează prin pădurea Loviştei.

Câineni, Robeşti, Balota. Dincolo de Brezoi intrăm în pădurea Foarfeca, parte a Parcului Naţional Cozia. Urmăm meandrele Oltului până la mănăstirea Cozia din Căciulata.
Construită între 1387 şi 1388 la porunca lui Mircea cel Bătrân, mănăstirea e aşezată chiar pe malul Oltului şi este şi loc de îngropăciune al domnitorului, precum şi al Tudorei Cantacuzino, mama lui Mihai Viteazul.

După ce ne umplem de poze şi ne luăm şi nelipsitul magnet de frigider, ne punem mari speranţe într-un bancomat din Râmnicu Vâlcea.

Aşa că urmăm Calea lui Traian, traversăm şi surprinzător de frumoasa staţiune Călimăneşti după care ne afundăm în pădurea Muereasca pentru că pe acolo era şoseaua. De cealaltă parte a Oltului, risipită pe dealuri domoale, stă pădurea Alunoasa.

Lunca, Bujoreni, soarele arde deasupra noastră vrând să topească parcă maşina. Barem de-o fi ridicat ceaţa la Bâlea, că noi hotărâsem să ne întoarcem pe acolo.

Pe malul Oltului, la poalele dealului Capela, găsim oraşul Râmnicu Vâlcea. Găsim şi bancomatul care ne aduce lungi şi cu subînţeles zâmbete. Calea de ieşire din oraş n-o găsim, că GPS-ul mă tot învârtea pe sub un pod care era în renovare. Noroc cu taximetriştii, ne explică ei cum să găsim drumul spre Piteşti. Ocolim ştrandul, traversăm Oltul pe care-l mai salutăm o ultimă dată, ne băgăm în E81 doar vreo câţiva kilometri, că la intrarea în pădurea Dealul Negru, lăsăm drumul să facă dreapta spre Piteşti iar noi pornim să traversăm dealurile spre Curtea de Argeş.
Aproape de Dragoslavele trecem în judeţul Argeş.

Burluşi, Tigveni, Curtea de Argeş. Deşi ne cam încerca foamea, traversăm tot o goană oraşul meşterului Manole (pe care l-am mai vizitat) şi o pornim pe Transfăgărăşan.

Albeşti, Oeşti, Corbeni, Căpăţâneni şi în prima buclă spre Vidraru poposim la Cetatea Poenari.

După ce mai cotrobăim prin rucsac şi înfulecăm nişte sandvişuri ne căţărăm 1480 de trepte prin pădure, spre ascunzătoarea lui Vlad Ţepeş. Dacă tot am fost pe la bunică-su pe la Cozia …

Cetatea Poenari a fost începută de Negru Vodă şi apoi mărită şi întărită în scop de refugiu sau punct de observaţie de către Vlad Ţepeş.

Pe drum ne intersectăm cu o veveriţă care deşi la nici un metru de noi, îşi dejghioca o alună nebăgându-ne în seamă. Chiar dacă traseul pare că nu se mai termină, panorama de sus merită tot efortul.

Cetatea e amenajată, are un eşafod cu spânzurătoate, butuc şi chiar şi două manechine trase în ţeapă. De sus, poţi vedea popasul La Cetate de pe valea Argeşului, dar şi primele poduri şi tuneluri din Transfăgărăşan. Am coborât mai bogaţi cu un magnet de frigider şi o mare fierbânţeală în pulpe.

După o scurtă şedinţă foto la barajul Vidraru, ne-am dat cu viteză pe Transfăgărăşan, mânaţi de-o foame de ciorbiţe mai ceva ca Vlad Ţepeş de turci. Era 8 fără ceva seara când am parcat la Cabana Capra. Cred că l-am speriat pe chelner la ce viteză aveam la sorbit. Până să ne aducă berile pe care ni le agăţasem la ciorba de burtă, noi aveam deja farfuriile goale. Aşa că am terminat de băut afară, cu cascada Iezerului în fundal.

Cine are şansa să fie aproape de apus pe Transfăgărăşan şi cerul senin, va ţine minte toată viaţa momentele de linişte portocalie din creierii munţilor. Cuvintele nu pot arăta ce trăieşti… Eu doar atât am reuşit : linişte portocalie.

Când am ajuns la pensiune, ieşeau deja primele stele. Ziua începută cu ceaţă groasă ne-a răsplătit cu un superb apus.