Roma – prima zi, Fontana di Trevi
sâmbătă, 8 mai 2004
După o lună de ploi continue, după inundaţii care au paralizat nordul Italiei, a început o perioadă însorită. Când am plecat din Bellinzona(Elveţia), oraş aflat la 100 km de Milano, nici un nor nu umbrea pământul. Cu cât însă ne apropiam de Milano, cerul se înnora. Când am ajuns la aeroportul Malpensa, era ca şi noapte, deşi era abia ora prânzului. Ne-am îmbarcat şi pilotul a anunţat în difuzoare că la Roma plouă. Nu era chiar începutul perfect pentru excursia vieţii mele, dar… cui puteam reproşa?
Zborul a durat 50 de minute. Am zburat deasupra coastei apusene a Italiei, chiar deasupra insulei Elba. O turbulenţă puternică a zguduit avionul din toate încheieturile: a fluturat de câteva ori din aripi, apoi s-a liniştit. Oricum el mai repede decât mine!
Din când în când, norii se risipeau şi reuşeam să văd marea, cu insule, yahturi şi multe vapoare. Când am aterizat pe aeroportul Fuimicino, era un soare cum nu mai fusese de vreo lună de zile. Străzile mai erau încă pline de apă, dar nu mai ploua! Şi nici n-a mai plouat deloc cât am stat eu acolo!
Cam 30 de km sunt de la aeroportul situat pe malul mării până în oraş. Scaunul de sub mine a început să nu mai fie suportabil: treceam pe lângă Termele lui Caracalla, am văzut Coloseum şi columna lui Traian. Le vedeam, dar nu eram sigur că nu le visez! Eram la ROMA!!!
Taximetristul conducea cu 60 km la oră, printr-un labirint de stăzi înguste şi atât de aglomerate, încât închideam ochii de fiecare dată când trecea pe lângă o altă maşină şi mă miram că nu i-a luat oglinda. Când a oprit şi ne-a spus că am ajuns la hotel, am crezut că ne-a adus într-o fundătură să ne tâlhărească…
Piaţa Minerva… Grand Hotel della Minerva… 5 stele. Aşa ştiam eu! Când colo, o piaţă nu mai mare decât parcarea din faţa blocului meu, aflată în spatele coşcovit al Pantheonului, cu o echipă gălăgioasă de muncitori, care puneau dale.
Ce-i drept, în mijlocul pieţei trona un elefant cu un obelisc egiptean pe spate…
Până să coborâm din maşină, ne-am şi trezit cu un majordon în livrea, care ne-a luat bagajele. L-am urmat înăuntru şi nu puteam crede că sunt într-o clădire din mica piaţă Minerva! Era într-adevăr interiorul opulent al unui hotel de 5 stele! Cu un hol…. cât piaţa de afară!
De altfel contrastele din Roma sunt uluitoare. Clădiri moderne pline de termopan, încadrate de clădiri vechi pline de istorie, adevărate opere de artă.
Mergi pe străzile înguste şi aglomerate ale oraşului şi ca de nicăieri apare un monument, o statuie, o columnă, un obelisc.
Trei sferturi din pieţele Romei, sunt de fapt nişte lărgimi, cu monumente, cu terase, cu vânzători de suveniruri. Sunt înţesate de oameni, bineînţeles cei mai mulţi turişti, gălăgioşi şi curioşi, care fotografiază continuu.
Ne-am aruncat valizele în cameră şi am ieşit să luam primul contact cu Roma! De la chioşcul din faţa hotelului am luat o hartă. Aia a fost prima, căci mereu găseam o alta, mai complexă, mai altfel. Colecţia mea de hărţi era inaugurată!
Străzile pline. Şi înguste. De-a dreptul strâmpte. Şi dintr-o dată se lumina: semn că eşti într-o piaţă. Aşa am păţit când ne-am trezit în faţa Fontanei di Trevi.
Operă a arhitectului Salvi, a fost inaugurată în 1762 şi de-a lungul timpului a fost decorată de numeroşi artişti ai şcolii Bernini. În centru, sub o amplă arcadă, se poate admira statuia mitologicului Neptun, într-o caleaşcă trasă de cai marini conduşi de Tritoni.
Apa vine din izvorul Acqua Vergine, numit aşa deoarece, conform legendei, o fecioară le-a arătat izvorul unor soldaţi însetaţi. Se spune că trebuie să arunci un bănuţ în fântâna ca să fii sigur că te vei întoarce la Roma; de aceea, fundul bazinului e acoperit cu monede. În fiecare an, Fontana di Trevi colectează în jur de 120.000€, sumă care e donată în scopuri caritabile.
Am aruncat şi noi un bănuţ în apă, să ne asigurăm întoarcerea la Roma.
Ne-am strecurat prin mulţimea de turişti şi ne-am îndreptat către Hard Rock Cafe Roma. În faţa unui restaurant, un tip ne ademenea cu meniul zilei. De fapt ademenea e cam puţin spus: omul voia pur-şi-simplu să ne tragă înăuntru. Cu greu am reuşit să scăpăm de el şi ne-am văzut de drum.
Multe restaurante şi-au făcut terase în faţă. Cum orice palmă de pământ la Roma e foarte valoroasă, terasele se întind până la bordură. Dacă o maşină opreşte la semaforul din colţul străzii, până se pune pe verde, şoferul se uită ce mănâncă un client al restaurantului, căci nu-i separă decât un perete de plexiglas!
După vreo două ore petrecute la Hard Rock Cafe, ne-am întors la hotel. Omul nostru de la restaurant, cel care mai că nu ne-a băgat pe sus înăuntru, era tot acolo şi vorbea ademenindu-şi clienţii, de parcă atunci abia intrase în tură, nu că vorbea de câteva ore într-una! Noi l-am ignorat, el nu pe noi! Dar totuşi ne-am făcut scăpaţi…
