Şaua Caprei, 5 iulie 2014

5 iulie 2014, sâmbătă

Cârţişoara – Cabana Bâlea Lac (29km)

Lacul Bâlea – Şaua Caprei (900m) – Lacul Capra (1,5km) – Şoseaua Transfăgărăşan (3,1km) – parcare Bâlea Lac (6,2 km)

La ora 8 dimineaţă făceam inventarul la bocanci. Cu ochii cârpiţi de somn, fetele s-au lăsat cărate în maşină, aidoma rucsacilor. La 9 fără un sfert, eram cu meniurile în mâini, la masă la cabana Paltinu. Soarele se bălăcea deja în vălurelele pe care un vânt cam nervos le făcea în lacul Bâlea. Mic dejunul nostru s-a rezumat la nişte ciorbiţe, că dacă tot erau gata la ora aia. Sau erau gata deja de ieri. Cu ochii spânzuraţi pe Şaua Caprei, înghiţeam sorbiturile fierbinţi.

Lângă masa noastră erau doi tineri supăraţi leoarcă pe vânt, că le stricase planul de a sări dis-de-dimineaţă cu parapantele, care tronau lângă masa lor în nişte rucsăcioaie uriaşe, de ziceai că au în ele cortul deja montat.

Cu ciorbiţele vălurind în burtici aidoma vântului prin lacul Bâlea, ne strecurăm pe lângă cabana cu acelaşi nume, ne orbecăim la panoul cu marcajele traseelor, îl alegem pe-al nostru şi ne avântăm prin grohotişurile dintre Văiuga şi Iezerul Caprei, pe triunghiul albastru.

Urcuşul nu e unul simplu. Dar nici greu. E în schimb foarte abrupt, încât ai impresia că planezi deasupra căldării Bâlea. Cu fiecare pas urcat, lacul Bâlea îşi arată întreaga suprafaţă iar şerpuiala de asfalt dinspre cascadă o cuprinzi încet-încet pe toată într-o privire.

Vântul suflă parcă mai tare, dar efortul urcuşului îl estompează pentru noi. Cu limbile de-un cot ajungem în Şaua Caprei. De la 2039m la 2340, cam într-o oră şi jumătate. Între timp am trecut şi din judeţul Sibiu în Argeş. Luăm o pauză taman pe bolovanul care indică drumul spre Vânătarea lui Buteanu. Încropim o mică petrecere : pe un colţ al pietroiului punem nişte dulciuri şi-i cântăm Ucăi un La mulţi ani. Tocmai în Şaua Capra, aproape de ora aia, împlineşte 14 ani. La 2340m !!

Cu vârful Văiugii în dreapta şi Iezerul Caprei în stânga, ne scurgem spre lacul Capra. Cum ne depărtăm de căldarea Bâlei, vântul ia-l de unde nu-i. Geaca de piele, care făcuse toţi banii până atunci, mi-o leg fedeleş de baierele rucsacului.

Dana începe să adune pietricele. Pot tati să le iau acasă, pot, pot? Avea mâinile pline. Îi spun să le arunce, că până la terminarea traseului mai avem şi are timp să adune altele. Le aruncă ascultătoare în lacul Capra, mai-mai să lovească indicatorul cu Nu aruncaţi pietre în lac !
Trecem pe lângă monumentul alpiniştilor şi pornim pe dunga albastră care duce la vale. Coborârea pe valea Caprei pare ca un streaptease: fiecare pas făcut se lasă cu o bluză dezbrăcată. Oprim la un izvor şi ne umplem sticlele, fiind deja doar în tricouri.
Traseul care coboară până la hăăăăt hăăăăt … lacul Vidraru, trece pe lângă ultimul ac de păr din şosea dinaintea cabanei Salvamont de la cota 2000. Noi cocoţaţi deasupra şoselei, pe o cărare de nici jumătate de metru. Toată valea Caprei, văzută ca-n palmă, laolaltă cu cea mai mare parte a şoselei… De nicăieri, apare un căţel flocos, băgăt imediat de gagici în grup. El sare mândru din piatră în piatră, de îndată ce-l bagă fetele şi în seamă.

Smâcuri-smâcuri de bujorei de munte, agăţaţi de pietre, dau muntelui o tentă de Barbie. Ici-colo, semnul traseului ne arată că nu ne-am rătăcit. De jos, din şosea, nu aş fi ghicit niciodată că te poţi căţăra pe unde eram noi acum…

Coborâm pe Transfăgărăşan, noi patru şi-un căţel. El dând din coadă şi tot împiedicându-se-n picioarele noastre. Două iepe îşi alăptează mânjii în mijlocul şoselei. De-o parte şi de alta, coloane de maşini. Mai coboară câte unul şi le mână mai la margine, dar ele se întorc impasibile la loc.

Ne răcorim cu stropii de la o cascadă şi-o pornim spre tunelul de sub vârful Paltinul. În bucla de la Salvamont mai fotografiem odată valea Caprei.

Cum crema de protecţie solară era pe noptiera din cameră, nasul începe să mi se coacă. Cu cât ne apropiem de finiş, bocancii se îngreunează. Căţelul ne părăseşte mişeleşte, plecând după un nene, nearuncându-ne nicio privire, de parcă nu ne-ar fi cunoscut niciodată.

Cel mai lung tunel rutier din ţară, ne înghite cu răcoarea lui umedă. Dacă tot uitasem crema de dat pe nas în cameră, am uitat şi lanterna. Aşa că orbecăim pe mărgioara de trotuar, grăbind pasul când luminau farurile maşinilor. Un nene cu un Lamborghini s-a gândit că ar fi mişto să audă el cum face motorul lui turat la maxim într-un tunel. Am auzit şi noi : zici că dă să decoleze tunelul. De la coşcogea huruiala, s-au aprins şi becurile, aşa că jumătate din cei 884 de metri i-am făcut pe oareşice lumină. Tot pe la mijocul tunelului, am revenit în judeţul Sibiu.

Dacă pe munte am întâlnit vreo douăzeci de oameni, când am ieşit din tunel cred că am dat de douăzeci de mii. Muzică, fum de gătar şi de ATV-uri, zarvă, aglomeraţie. Ne-am furişat în maşină, am dat cheie şi-am dispărut din peisaj. Era 3 şi jumătate după amiază.

Am coborât la vale cu viteza foamei. La terminarea serpentinelor, la cinci kilometri de Cârţişoara, am cotit dreapta şi ne-am afundat spre păstrăvăria Albota. N-am băgat în seamă drumul ca după bombardament şi nici mănăstirea Cârţişoara, pe care am lăsat-o în dreapta. Dar când am intrat în valea Aprăşelului şi am dat cu ochii de păstrăvărie, mi-a trecut necazul pricinuit de drum. Cum era ziua Ucăi, dă-i cu masă festivă : orice şi oricât, pentru toată lumea.
Seara când am ajuns la pensiune şi ne-am adus aminte că mâine plecăm spre Galaţi, iar noi suntem mai obosiţi decât dacă am fi fost la muncă, am hotărât să mai stăm o zi, în concediu de … ODIHNĂ… Să stăm… Doar să stăm….